Iată că a venit și ziua când am ajuns și la președinția Uniunii Europene, în țara noastră nedecomunizată, și o transmisie în direct onestă a TVR ne-a arătat lumii așa cum suntem:
- O clasă unică de tehnocrați, cu trecut în regimul comunist și instituțiile sale tehnocratice (nu partidul…), convertiți în europeni și solidari (au servit în aceleași guverne, chit că azi fiecare e pe la misiunea lui, chiar în tabere diferite: Lazăr Comănescu, Teodor Meleșcanu, Leonard Orban, vă las să o completați singuri…).
- Câțiva politicieni care ar fi putut avea profil european (printre puținii având cultura de rigoare) și care l-au butonat pe Frans Timmermans un sfert de ceas înainte de începere, doi foști miniștri de externe și condamnați pentru corupție, Adrian Severin și Adrian Năstase (nu m-aș mira ca organizatorii să audă părerea lui despre asta de mîine încolo).
- O fetiță drăguță, dar greșit selecționată, care nu avea voce și ne-a făcut pe toți să suferim cu prima strofă cântată fals a imnului național, până a prins-o din urmă corul și a făcut să ne vină inima la loc. Rămânem pe vecie incapabili să alegem pe cineva cu voce, când e vorba de cântat, ca și pe cineva capabil să facă un clip video natural despre România (de parcă nu am avea cinematografie, și încă una laureată), sau un prezentator cu prestanță, naturalețe și engleză corectă, capabil să deschidă o adunare ca aceasta, fără să sune ca la Cântarea României pentru străini (un nou românism pe planetă – „normative act”).
- Un guvern inegal, nici pe departe atât de prost cum pretind dușmanii lui, dar nici vreun triumf al meritocrației, din care singura personalitate reală e cea din umbră, care a făcut tuturor favoarea să nu fie de față.
- Un președinte stingher, incapabil de vreo vorbă însuflețitoare, deși mai bine că nu a zis iarăși chiar el că nu ne trebuie și că nu suntem în stare, cu inflexiuni mai proaste în română decât ale lui Donald Tusk care citea fonetic, și care ne amintește mai ales de ocaziile pe care le-a pierdut.
- Un grup minuscul de protestatari, care au crezut de cuviință să aducă mahalaua românească în fața președintelui Tajani (membru în partidul lui Berlusconi, care a tăiat legislația anticorupție și a pus sub examen disciplinar pe toți procurorii care l-au anchetat), a comisarului Oettinger (care are ușa deschisă la orice lobbyist german și amici în topul oamenilor de afaceri care vor să încalce sancțiunile din Crimeea) și a lui Jean-Claude Juncker, cândva prim-ministru al țării favorurilor fiscale, în care avertizorii de integritate sunt condamnați la închisoare.
- Ce mai, triumful meritului de la vlădică la opincă, de la Securitate la societatea civilă. Noroc cu străinii că au citat pe Gafencu, Cioran, Eliade, Eugen Ionescu și pe Nichita Stănescu, acești autori necunoscuți liderilor noștri, care se feresc să citeze pe oricine, că, vorba lui Brejnev, cine o să creadă că eu, Leonea Brejnev, l-am citit pe Marx.
- Cu toate astea, cum spun de luni de zile, acesta e momentul solidarității naționale, de a fost vreunul, și aș vrea să urez succes guvernului, pe care cade greul, președintelui Klaus Iohannis, echipei dnei ambasador Odobescu de la Bruxelles și tuturor celor implicați. Hai că puteți. Sunt sigură că puteți. Cinci luni trec repede, că avem un mandat scurt. Succes deplin vă urez!
Desigur, solidaritatea mea, una mai departe de realism, și prietenia mea profundă se îndreaptă către toți absolvenții de Harvard, Oxford, Stanford, conservator și orice universitate pe bune, ca și către ceilalți români de merit, indiferent că sunt în sport sau agricultură. Nu fiți triști de ziua asta că suta de ani de la centenar a fost practic pierdută pentru construcția meritocrației și nu suntem de fapt mai capabili decât am fost vreodată să selecționăm din România ce e mai bun. Și nu dați vina pe comuniști și lipsa noastră de decomunizare (lustrație) pentru ce s-a întâmplat. E fals. Cercetați mai degrabă de ce tabăra anticomunistă a ratat să construiască, măcar în sânul ei, meritocrația și cum de savanții cei mai citați din Academie sunt tot cei pe care dna Ceaușescu se vedea nevoită să îi promoveze în deceniul opt, că erau cei mai buni. Când o să rezolvăm problema asta, meritocrația în restul societății va veni de la sine, fără legi discriminative ca lustrația – să sperăm că în următoarea sută de ani.
