„Dacă ciocoiul ar fi putut pune mâna pe soare, l-ar fi înhățat și i l-ar fi vândut țăranului”

„Dacă ciocoiul ar fi putut pune mâna pe soare, l-ar fi înhățat și i l-ar fi vândut țăranului, în schimbul unei sume însemnate de bani, chiar dacă lumina și căldura erau de la Dumnezeu. Dacă ciocoiul ar fi pus mâna pe apele mărilor, ar fi încercat să scoată profit de pe urma lor; apoi l-ar fi chinuit pe țăran cu întunericul, cu frigul și cu setea, așa cum l-a chinuit cu foametea, luându-i pământul” – Fragment dintr-o dare de samă înaintată de niște țărani în 1848 unei comisii înființate pentru îmbunătățirea vieții păturilor celor mai nevoiașe.

„Odinioară, țăranii erau adesea atât de strâmtorați, încât se vedeau nevoiți să se lase cumpărați, împreună cu nevestele și familiile lor, ca să scape de foamete.

Șerbia a fost abolită în Valahia la 5 august 1746, iar în Moldova la 6 aprilie 1749, însă rușinoasa instituție a scutelnicilor (categorie de țărani scutiți de plata birului domnesc în schimbul îndeplinirii unor obligații suplimentare în beneficiul boierului) i-a adus pe țăranii eliberați într-o nouă epocă a robiei, din care au scăpat deplin abia de curând.

La 1768 erau așa de mulți țărani care lăsau totul și plecau, încât Poarta i-a poruncit domnitorului Carol Ghika să arate mai multă omenie față de supușii săi.

La 1775, zece mii de țărani au părăsit plugurile și s-au apucat de tâlhării.

La 1828, sub ocupația rușilor, țăranii au devenit animale de povară, fiind înjugați la tunuri și la carele cu proviant. Apoi mai erau felurite taxe și dări, precum vinăritul sau impozitul pe vin; văcăritul sau impozitul asupra vitelor; oieritul sau impozitul pe ovine; iobăgia ori servitutea; claca sau, altfel spus, complaisance și încă multe altele.

Țăranul era apăsat pe atunci de atâtea dări, fie în zile de muncă obligatorie în beneficiul proprietarului, fie de alt fel, încât nu se poate spune că era stăpân pe timpul său ori pe ceea ce îi aparținea de drept”.

«Trei ani în România, 1870-1873», James William Ozanne, Humanitas, 2015, pp. 56-57)

Răscoala de la 1907. „Arendaşii sunt de vină”

Pe 21 februarie 1907, la Flămânzi, în judeţul Botoşani, a izbucnit ultima mare răscoală ţărănească din istoria Europei. Ţăranii, săraci, obijduiţi şi ţinuţi în mizerie şi analfabetism s-au înarmat cu furci şi topoare. Au atacat casele arendaşilor care stăpâneau marile moşii, au atacat conace şi au gonit pe cârciumarii evrei din Botoşani, fiindcă erau de aceeaşi etnie cu arendaşii (Citește mai departe…)