Paparudele

Paparudele, vechile ritualuri cu elemente de magie, săvârşite cu scopul aducerii ploilor, se ţin, potrivit tradiţiei populare într-una din cele nouă joi după Paşti. Există credinţa că această zi e a ploii şi că cine lucrează e urât de întreg satul, căci „face contra ploii”.

Paparudele sunt, la origine, stravechi creaţii mitice ce îmbină elemente magice şi religioase, cărora lumea satului de odinioară le-a dat o importanţă mult mai mare decât altor rituri săvârşite tot contra secetei, precum dezlegarea ploii „cu toporul”, sau dezlegarea cu „cu trei lacăte descuiate în apă” ori dezlegarea „cu băţul de alun” considerate un fel de vrăji preistorice practicate – cu mici variaţiuni, şi în alte popoarele europene civilizate, ori în triburile africane.

Paparuda reprezintă denumirea cea mai răspândită a ritului magic de „provocare a ploilor aducătoare de belșug”, practicat pe timp de secetă, și ocupă un loc distinct între obiceiurile agrare în desfășurarea cărora apa joacă un rol de prim ordin.

Pe langă forma românească, Paparuda (papaluga, paparuga, papalugara, peperuia, pipiruda, babaluda, matahula, papalunga, babaruta, babaruga, dodoloaie), și cea aromână, Pirpiruna, este întâlnită forma bulgară Perperuda (obicei bulgar în timp de secetă) și, totodată, se găsesc consemnate, dialectal, formele sârbo-croate Perperuna, Perepuna, Peperuna și slavonul prporuse.

Descrisă mai întai de Dimitrie Cantemir, în «Descriptio Moldaviae», ea a fost înregistrată mai ales începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, așadar după un secol și jumătate de la prima ei atestare la noi. Paparuda a fost atestată în toate provinciile țării noastre, excepție făcând Bucovina și Maramureșul. Ea apare și la românii din Banatul jugoslav și la cei din Ungaria, precum și în toată Moldova.

După cum apare în descrierea facută de Cantemir, în spațiul sud-est european, inclusiv la români, forma inițială a fost practicată de copii, dintre care o fată aflată la vârsta purității rituale îndeplinea rolul principal. Toate celelalte forme, în care alaiul cuprinde și persoane ce au depășit condiția puritații rituale sau cele al căror protagonist principal este de sex masculin sunt ulterioare sau degradate (în special cele practicate de țigani și care anunță de altfel din timp dispariția iminenta a obiceiului) sau forme contaminate cu elemente aparținătoare altor obiceiuri, rituri și practici populare.

Paparuda este, la origine, o străveche creație mitică ce îmbină în conținutul ei elemente magice și religioase, și ea nu poate fi confundată cu acele „rituri mărunte contra secetei”. De pildă, dezlegarea ploii „cu toporul”, „cu trei lacăte pe care le încuie mereu și le descuie în apa”, „cu un baț de alun cu care s-a scos o broască din gura unui șarpe” etc. Vrăjile acestea, cu rădacini în preistorie, au fost întâlnite atât la popoarele europene civilizate, cât și la triburile înapoiate din Africa, și sunt foarte interesante, dar nu pot fi confundate cu obiceiul nostru.

Asemenea Caloianului, Sângeorzului și Drăgaicei, Paparuda a fost la origine un rit de etapa, care se oficia la dată fixă. Cât privește data la care avea loc aceasta, părerile specialiștilor sunt foarte diferite; mai frecvent apare a treia joi după Paști, dar, alături de aceasta apare și prima și a patra, a cincea și chiar a noua joi după Paști. Faptul nu ne surprinde dacă avem în vedere că, pe lângă schimbările pe care le-a suferit calendarul oficial în cursul timpului, însăși data la care cade sărbătoarea Paștelui variază de la un an la altul, cu diferențe ce ajung până la patru-cinci săptămâni. Avem de-a face cu o manifestare de magie publică și colectivă, și anume cu o magie prin analogie, pornind de la principiul, întâlnit în mentalitatea arhaică, conform căruia imitarea ploii era suficientă pentru producerea ei. Prin Oltenia, în drumul ei de-a lungul satului, protagonista obiceiului se străduia să stropească cu apa mai cu seamă femeile însărcinate. Prin Hunedoara protagonista purta uneori cu ea o cruce din cimitir, care se arunca apoi pe apă.

Paparuda reprezenta o zeitate, de vreme ce în calendarul popular i s-a consacrat o zi anumită asemenea sfinților: „ziua de Paparudă”, care e „o zi sfântă”, în care, ca și în celelalte sărbători, nu se lucra. Ca personaj sfânt ea apărea sub următoarele nume: „o sfântă care diriguiește ploile”, „un sfânt diriguitor al ploilor”, „zeița ploilor”, „dătătoarea de ploaie”, sau „o femeie care umblă cu ploile”.

Drept dovadă în acest sens stau unele din formulele de invocație prezente în cantecul Paparudei: „Paparudă, rudă / Vino de ne udă”, „Paparudă, Paparudă / Sai în sus și sai în jos, / Sai în sus ca norii / Și dezleagă ploili” sau „și descuie ploile” sau „Sparge norii”, „urnește norii” sau „Die păpădie / Spune-i ploii ca să vie” etc.

Paparuda prezintă asemănări și cu alte obiceiuri, cum sunt colindatul, Călușul. Ca și în cazul acestora, alaiul colindă pe ulițele satului, oprindu-se în fața tuturor gospodăriilor și intrând chiar în curțile acestora, după ce uneori se cerea permisiunea gazdei. Se credea, ca și în cazul colindatului și Calușului ca „la casa la care vor merge ele [paparudele] îi va merge bine în acel an, iar la care nu, îi va merge rău”.

Paparudele primeau daruri, asemenea colindătorilor, între care ouă, ca și în obiceiul Sângeorzul. Uneori darurile erau cerute prin însuși textul poetic, ca și în cazul colindelor: „S-o olcută nouă, / Dă-ne, nana, nouă”, (Bihor), „C-o găleată nouă, / C-o mână de ouă” (Harghita) sau „Babaluga! / Două oauă / Și-o placintă / S-on tier de carne friptă” (Campia Transilvaniei).

Ca și în colinde, în incheierea desfășurării obiceiului se exprimau urări: „Stapâna să trăiască, / Să le stăpânească! (Oltenia, Muntenia), „Ce-i în casa să trăiască, / Ce-i afară izvorască” (Oltenia).

Ritualul, având o dată tradițională fixă (marți în a treia săptămână post-pascală, dar și ori de câte ori e secetă prelungită, în iunie și iulie), este magic, aparținând tipologiei cultelor agrare și cu totul deosebit de vrăjile practicate de cărămidari și solomonari pentru legarea sau dezlegarea ploii: în timp de secetă, tinere fete execută Jocul Paparudelor, ca figurante ale unui dans rudimentar, în fuste simbolice de frunzare; concomitent, femeile din sat le stropesc cu găleți de apă. Uneori e o singură Paparudă – o figurantă sub zece ani:
„În vremea verii, când semănăturile sunt primejduite de secetă, oamenii de la țară îmbracă o copilă mai mică de 10 ani cu o camașă făcută din frunze de copaci și buruieni. Toate celelalte copile o urmează și se duc jucând și cântând prin împrejurimi; iar oriunde sosesc, babele au obiceiul de le toarnă apa rece în cap. Cântecul pe care-l cântă este alcătuit cam așa: Papalugo, suie-te la cer, deschide-i porțile, trimite de acolo ploaia aici, ca să crească bine secara, graul, meiul și altele!”

Sensul mistic al ritualului:

„Semințele sunt îngropate în pământ – pământul este închipuit ca o mare matrice, în care rodesc tot felul de germeni. Pământul devine, așadar, el însuși femeie. Gestul semănătorului capătă semnificații oculte; este un gest generator, și plugul (la început, un simplu par ascuțit) devine emblemă falică. Dar pământul rămâne neroditor fără ploaie; femeia telurică trebuie fecundată prin furtuna cerească. Iar ploaia – amănuntul acesta a fost observat din cele dintâi timpuri – este în strânsă legătură cu Luna și ritmurile lunare. Ritmuri care stăpânesc nenumărate niveluri cosmice: mările și ploile, creșterea vegetalelor, femeia. Luna „unifică”, „totalizează” niveluri cosmice aparent deosebite: apele, ploile, viața vegetală, femeia etc. Este de la sine înțeles deci că într-o societate agricolă, în care soarta omului stă atât de strâns legată de ploaie, femeia are în puterea ei secretele vieții și ale morții. Participând singură la magia Lunii, ea singură poate conjura ploaia, căci virtuțile acvatice numai ea le înțelege. De aceea, în toate ritualurile agricole de aducere a ploii iau parte exclusiv femeile (paparudele etc.). În fața secetei care amenință, nuditatea rituală a femeii are o valoare magică: paprudele goale atrag pe marele bărbat sideral”.

„În zona Argeşului obiceiul se ţinea patru, cinci, şase joi după Paşte sau de câte ori era secetă (în alte zone, într-una din cele nouă joi după Paşti). Copiii erau trimişi prin sat, gospodarii îi stropeau şi îi răsplăteau. La noi, în zona de deal, copiii îşi acopereau trupul cu frunze de arin – asta era, de altfel condiţia, să-şi acopere părţile corpului cu frunze, iar în alte zone, unde nu erau arini, cu foi de lipan sau cu frunze de brusture. Era important să aibă verdeaţă pe ei. Oamenii îi aşteptau la poartă cu găleţile cu apă. Se arunca chiar o găleată cu apă pe ei. Mai târziu, prin 2000-2002, când eu am mers să fac o cercetare cu privire la acest ritual, se turna, în general apă cu cana pe trupul copiilor respectivi, ca să nu răcească, dar de ieşit, oamenii ieşeau să aştepte paparudele cu găleata”, explică cercetătorul etnografic Sorin Mazilescu. 

Nuditatea Paparudei e menită sa evoce puritatea genuină a naturii însuflețite, gata de a fi fecundată (Glia de către Cer, prin mijlocirea „spermei” cerești – ploaia). Mircea Eliade explică nuditatea paparudelor recurgând la omologarea actului agricol cu cel sexual, omologare bine-cunoscută în istoria religiilor:

În timpul ritualului, în care copiii cu trupurile acoperite de frunze se învârteau, se cântau câteva versuri, simple, în general:

Paparudă-rudă,

Vino de ne udă

Cu găleata-leata

Peste toată gloata ( uneori sloata – ceata).

De joi până joi..

Să dea nouă ploi,

Să dai cu sapa

Ca să curgă apa,

Porumbii să crească,

Grâu’ să rodească.

Să nu dai cu strachina

Că e rău de pagubă;

Să dai cu ciuru’

Să umple pătulu’

Credinţa că Dumnezeu va da ploi pentru a le înmulţi roadele viitoare 

Ciurul era, pe vremuri, unitatea de măsură cu care se făcea răsplătirea acelora care invocau ploaia cu ritualul Paparudelor.

„Înainte să se ofere bani (practică apărută cam după 1989) se ofereau bucate. În general, un ciur de mălai de fiecare casă. Ciurul de mălai înseamna echivalentul unei mămăligi. Cam acesta era etalonul. Dar se dădea ce avea omul în gospodărie, nu neapărat mălai: boabe pentru păsări, ouă, cartofi, căci în general, cei care invocau ploile proveneau din familii nevoiaşe. Credinţa celor care ofereau ciurul cu alimente era că, dănuind aceste produse ale muncii lor, Dumezeu avea să le înmulţească roadele viitoare – grâul, din care se făcea făina, porumbul din care se făcea mălaiul, cartofii etc, alimentele de bază. Acestea se ofereau pentru că acestea aveau nevoie să fie stropite”, explica Sorin Mazilescu.

„Papaluga” pomenită de Dimitrie Cantemir

Ritualul are o vechime considerabilă. Însuşi domnitorul şi cărturarul Dimitrie Cantemir (1663-1723) aminteşte, în volumul «Descriptio Moldaviae», de acest ritual, numit «Papalugă».
 

„În vremea verii, când semănăturile sunt primejduite de secetă, oamenii de la ţară îmbracă o copilă mai mică de 10 ani cu o cămaşă făcută din frunze de copaci şi buruieni. Toate celelalte copile şi copiii de aceeaşi vârstă o urmează şi se duc, jucând şi cântând prin împrejurimi; iar oriunde sosesc, babele au obicei de le toarnă apă rece în cap. Cântecul pe care-l cântă este alcătuit cam aşa: Papalugo, suie-te la cer, deschide-i porţile, trimite de acolo ploaia aici, ca să crească bine secara, grâul, meiul şi altele!”

Băieţi, fete şi femei grele se udau cu apă unii pe alţii

Referindu-se la acelaşi obicei, folcloristul român Theodor Dimitrie Speranţia (1856- 1929), membru corespondent al Academiei Române arăta că în cadrul ritualului, băieţi, fete şi femei grele se udau cu apă unii pe alţii, având credinţa că vor urma ploi regulate. Practica era mai ales făcută de femei, care, în general, umblau din casă în casă cu găleţile cu apă şi îi udau pe săteni ca să le aducă ploaia. Cu ce strângeau de la lume chefuiau toată ziua, iar soţii şi bărbaţii, în general, n-aveau voie să le certe în acea zi, mai ales că totul se făcea pentru bunul mers al vieţii şi al treburilor: se credea că celor care ţin zilele de Paparude, Dumnezeu le dă ploaie la timp cât să aibă tot ce le trebuie. 

Hai, Mario, hai,

De joi până joi,

Să dea nouă ploi,

Paparudele;

Să crească porumbii,

Să umple pătulele,

Paparudele…

(versuri culese de Theodor Speranţia).

Tot Theodor Speranţia a consemnat câteva credinţe populare legate de Paparude – cine nu serbează această zi e supus pagubei; cine nu primeşte Paparudele, n-are noroc în acel an; cine lucrează înnebuneşte şi se învârteşte ca Paparudele – şi că joile după Paşti au puterea de a feri pe om de farmece şi vrăji. 
 

Un alt obicei întâlnit în diferite sate era ca fetele să facă o păpuşă mare cât o femeie, din cârpe adunate de la fiecare casă, păpuşă pe care o puneau pe nişte beţe şi o duceau, într-un ritual, la râu, bocind-o, şi dojenind-o că nu a adus ploaie. Aici o aruncau în apă, zicând, aşa cum consemna: „Cum te satur eu pe tine de apă, aşa să saturi de apă ogoarele noastre, paparudo!”. 

Alaiul cu bocitoare, specific Caloianului

Acest din urmă obicei seamănă cu un altul legat de ritualul Caloianului, considerat, de asemenea, aducător de ploaie.

„Este vorba de un vechi  ritual generalizat în zonele în care erau câmpuri ferile, Teleorman, Giurgiu – fostul judeţ Vlaşca, în general acolo unde erau întinderi mai mari de pământ, pe care se însămânţau culturi de grâu, porumb. Ritualul acesta invoca ploile prin intermediul unor păpuşi. Se făcea înmormântarea caloianulului – păpuşa aceasta făcută din cârpe sau din lut  – şi se simula întregul obicei, inclusiv plângerea cu bocitoare. Păpuşa se înhuma pe malul râului, iar după trei zile se dezgropa şi se punea pe râu, implorându-se divinitatea să se îndure şi să dea ploi. Se făceau nişte asocieri între ritualul morţii, divinitate şi ploaie. Eu însumi am participat, când eram copil la obiceiul caloianului în zona Teleormanului: păpuşa aceasta se punea pe o blană, patru copii duceau blana. În faţă era un alt copil care ţinea un steag, iar în spate bocitoare. Întregul alai era făcut din copii, fiecare avea un rol”, explică Sorin Mazilescu.  

„Se credea că acea comunitate are anumite păcate cu care l-a supărat pe Dumnezeu”

La ritualurile de invocare a ploii, protagonişti n-au fost însă, de-a lungul anilor, doar copiii. 

„În perioada interbelică, de exemplu, mergeau şi adulţi. Se mergea la râu şi se făcea o slujbă de invocare a ploilor, oficiată de preot, pentru că se credea că acea comunitate are anumite păcate cu care l-a supărat, într-un fel, pe Dumnezeu, şi toţii mergeau să ceară aceste iertăciuni, astfel încât Dumnezeu să se îndure şi să dea ploi”, mai spune Sorin Mazilescu.