„Să nu ierte Dumnezeu pe ciocoimea obraznică şi proastă!”

În aprilie 1907, Nicolae Iorga publica un editorial memorabil, în «Neamul Românesc» cu numele «Dumnezeu să-i ierte!»:

„Dumnezeu să-i ierte pe cei patru ţărani români împuşcaţi în oraşul românesc Botoşani de oastea românească în ziua de 5 martie 1907. Să-i ierte Dumnezeu pentru câtă muncă de robi au muncit, pentru ce trăi de dobitoace nenorocite au dus, pentru câtă înşelare au suferit, pentru câtă jignire au îndurat, să-i ierte pentru viaţa lor de suferinţe, să-i ierte pentru clipa de desperare când s-au ridicat vărsând pe strade, nu sânge omenesc, ci rachiul cu care erau otrăviţi.

Să-i ierte Dumnezeu pe ostaşii care, de frica poruncii, au împuşcat pe fraţii lor, cel mai greu păcat ce poate împovăra o inima omenească. Şi să nu ierte Dumnezeu pe străinul fără inima care a stors vlagă o sută de ani şi astăzi vrea şi sângele, pe stricătorii pământului, pe risipitorii gospodăriilor, pe pângăritorii femeilor; să nu ierte Dumnezeu pe ciocoimea obraznică şi proastă, care n-a ştiut şi nu ştie a-şi înţelege, iubi, apăra şi măcar cruţa pe cei de o lege şi un neam cu dânşii; pe hâzii politicieni mâncaţi de pofte şi nevolnicii; să nu ierte Dumnezeu pe cârmuitorii neghiobi sau vânduţi înaintea cărora, cufundaţi în orgii bugetare, fumegă acum acest sânge nevinovat. În vecii vecilor, cât va mai dăinui suflarea românească pe acest pământ, să nu-i ierte Dumnezeu pe netrebnicii şi făcătorii de rele”.

Iorga scrisese „Dumnezeu să-i ierte pe cei patru țărani împușcați în orașul românesc Botoșani de oastea românească în ziua de 5 martie 1907” fără să știe că, de fapt, acei țărani erau lipoveni și că au murit după ce strigaseră „Înainte, că vin rușii!”.

Cu toate acestea, valoarea istorică a editorialului scris de Iorga rămâne neștirbită, fiind grăitor pentru starea în care era menținută țărănimea românească de către mult lăudata și merituoasa monarhie (astăzi). Înapoierea economică, sclavia, dezinteresul statului față de cea mai largă categorie socială au dus la „răscoala țărănească de la 1907” începută la 8 februarie 1907 (pe stil vechi). Și e bine de reținut că a fost ultima revoltă țărănească din Europa, apropo de „modernizarea” pe care ar fi adus-o Hohenzollern-ii în viața țării. În fapt, ei au fost aduși pentru a stopa reformele lui Cuza, care afectau clasa „provilegiaților istorici”, a boierimii, și este ceea ce au făcut.

Cauzele ultimei răscoale țărănești din istoria Europei au fost distribuția inechitabilă a pământurilor, abuzurile săvârșite de către marii proprietari de pământ și mai ales de către arendașii lor evrei, lipsa de preocupare a autorităților față de viața țăranului român, exploatarea țărănimii și lipsurile în care se zbătea țăranul, care de abia își ducea viața în „România modernă” pe care după unii ar fi construit-o monarhia și „partidele istorice”.

Dimensiunile inechității erau uriașe: 0,6% dintre proprietarii de pământ dețineau aproape 49% din terenurile cultivabile, constituită din domeniile regale și moșiile boierești (stăpânite de către câteva mii de familii de boieri). Însăși familia regală era în fruntea acestei oligarhii. Un milion de familii de plugari (peste 95% dintre proprietarii de terenuri) stăpâneau doar puțin peste 40% din suprafața de teren cultivabil.

Pentru că nu puteau trăit de pe urma a ce cultivau pe atât de puțin teren, țăranii erau siliți să muncească pe moșiile boierilor, în condiții dezavantajoase, neglijându-și, de cele mai multe ori, propriile gospodării. De pildă, recoltele boierilor trebuiau strânse primele…

Familiile boierești despre care unii generalizează spunând că ar fi fost cuprinse de patriotism și ar fi primit lumină de la Paris erau interesate doar de profit, lăsând țăranii pe mâna arendașilor străini, care le achitau o sumă fixă, reținând pentru ei restul câștigurilor. Astfel că, fără nici cea mai mică empatie, fără niciun fel de înțelegere față de condiția celor care lucrau, arendașii erau interesați doar să-și maximizeze profiturile, prin exploatarea nemiloasă a țăranilor.

Realitatea istorică ne transmite că nimeni n-a avut tăria de a reforma cu adevărat agricultura mai departe, în direcția în care începuse să se avanseze pe vremea lui Cuza Vodă, iar 80% din populație era ținută într-un primitivism de care restul Europei uitase deja.

Răscoale mai fuseseră și în 1888, 1889 și 1900, pentru că poporului îi ajunsese cuțitul la os. Dar ce a făcut ilustra monarhie în loc să se coboare asupra nedreptăților și vieții a 80% dintre „supușii” săi? Peste 11.000 de țărani au fost răpuși de gloanțele statului și alți 10.000 arestați. În Oltenia s-au folosit tunurile pentru atacarea satelor și a maselor de țărani răsculați, care nu aveau decât de arme primitive și unelte agricole.

Nu putem spune că regele nu a avut nicio responsabilitate și să punem totul în cârca guvernelor politice, conservatori și apoi liberali, pentru că regele este cel mare ulterior emite decretul de amnistie generală.

„Țăranul român a fost în toate vremurile exploatat, mai ales de arendași, care nu urmăresc alt scop decât a se îmbogăți cu orice preț și cât se poate de repede. De la 1900, chiriile pământurilor, mai ales în Moldova de sus, s-au îndoit și câteodată s-au întreit. Țăranii sunt siliți, prin datoriile istovitoare ce sunt nevoiți a face pentru a se hrăni ei și dobitoacele lor, să ajungă un fel de paria al arendașilor și al marilor proprietari”, scria A. D. Xenopol pe 25 martie 1907 în «Românul literar».

Într-o scrisoare către Ion Luca Caragiale referitoare la răscoală, Vlahuță spunea: „Credința mea e că nu ne deșteptăm nici de data asta. Cu toate tunurile care s-au tras! Se pare că doctorii curanți au tot interesul de a lungi boala pacientului, căci doar din boala lui trăiesc ei. Ce-ar mai însemna cutare bărbat de stat, cutare ministru de ieri și de azi… În țara pe care o vrei? Și cine să o facă? Regele? Ci cine, zău”.

„Între masa poporului și clasele stăpânitoare este (cine ar putea tăgădui?) o prăpastie de interese și sentimente, pe care aceste clase n-au știut-o umplea încetul cu încetul, ba chiar și-au dat toată osteneala s-o sape cât mai adânc. Solidarizarea celor două facțiuni, adversare la cuțite până ieri, trebuia firește să fie considerată de poporul întreg ca o ultimă opinteală a politicienilor pentru păstrarea privilegiilor oligarhiei”, spunea lucrurilor pe nume Ion Luca Caragiale.

Acesta este adevărul istoric și, oricât s-ar strădui unii să-l deturneze în interesul clasei diriguitoare de astăzi, ca întotdeauna, românii, urmașii celor 80% din 1907, nu au niciun motiv să respecte monarhia și nici așa-numitele „partide istorice”. Ca și „înflorirea” României din perioada interbelică, „modernizarea” țării odată cu aducerea pe tron a Hohenzollern-ilor este un alt basm care nu are nicio legătură cu poporul român, cu România profundă.