Voi,
ce cătați defecte în scrierile mele
Și intonați fanfare
când constatați în ele
Greșeli, imagini slabe, cuvinte ce vă
par
Lipsite de-armonie, erori chiar de tipar,
Voi, care vă
dați truda de-a șterge de pe lume
Tot lucrul de o viață
întreagă ș-al meu nume,
De ce atâta râvnă ș-atâtea
opintiri
Ca să aflați în mine a voastre însușiri?
Poetul
care cântă natura-n înflorire,
Simțirea omenească, a
Patriei mărire,
Chiar slab să-i fie glasul, e demn de-a fi
hulit
Când altul vine-n urmă-i cu glas mai nimerit?
Și
oare se cuvine, și oare-i cu dreptate
De a schimba în crime a
sale mici păcate?…
O! critici buni de fașă, poeți în
șapte luni,
Vulturul nu se mișcă de-un țipăt de
lăstuni.
Oricare păsărică își are ciripirea,
Ce-n
treacăt pe-astă lume încântă auzirea,
Nălțând un imn la
ceruri prin alte imnuri mii
Ș-adăugând o notă l-a lumii
armonii.
Am scris eu multe versuri și poate chiar prea
multe,
Dar n-am cerut la nime cu drag să le asculte,
Nici
mi-a trecut prin minte trufaș ca să pășesc
În fruntea
tuturora ce-ntruna versuiesc.
E unul care cântă mai
dulce decât mine?
Cu-atât mai bine țării, și lui cu-atât
mai bine.
Apuce înainte ș-ajungă cât de sus.
La
răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus.
Iar voi, care
asupră-mi săgeți tocite trageți,
Cântați, dacă se poate,
fiți buni și nu mai rageți!
Mircești 1888
