,,Agarici, vânătorul de bolșevici”

El este pilotul Horia Agarici, supranumit „Agarici, vânătorul de bolșevici” salvatorul Constanței, pe 23 iunie 1941, când a oprit un atac aerian rusesc de unul singur, doborând trei bombardiere și punându-le pe celelalte pe fugă. Agarici zbura pe avionul englezesc «Hurricane», același tip care a salvat Marea Britanie în Bătălia Angliei, provocând 80% din pierderile germanilor. Coechipierii din escadrila lui Agarici au doborât într-o zi 10 avioane rusești fără nicio pierdere. Pentru faptele sale de arme a fost răsplătit după război prin condamnarea la muncă silnică pe viață, deoarece a luptat contra Rusiei, însă, după 9 ani de temniță, este eliberat și apoi reabilitat. A murit în 1982 și a fost înmormântat la Constanța, orașul pe care l-a salvat de bombardament, cu onoruri militare.

Născut la 6 aprilie 1911 la Lausanne în Elveția, Horia Agarici și-a petrecut copilăria la Iași. După începerea cursurilor liceale în acest oraș, familia s-a mutat la Brașov, unde Horia a terminat studiile liceale la Liceul «Doctor Ioan Meșotă». După un an de studii la Politehnica din Timișoara, a decis să devină ofițer de aviație, urmând cursurile Școlii de aviație militară de la Cotroceni. După obținerea brevetului de pilot de război, la 16 aprilie 1934, proaspătul aviator militar va activa în cadrul mai multor escadrile, zburând pe diferite tipuri de avioane. A fost înaintat la gradul de locotenent aviator pe 6 iunie 1937. A participat, cu gradul de locotenent aviator, la manevrele regale din anul 1938.

La 22 iunie 1941, la ordinul conducătorului statului, Ion Antonescu, trupele române au trecut Prutul. Începea o lungă campanie, al cărei obiectiv era eliberarea teritoriilor românești ocupate de Uniunea Sovietică.

Primii care au intrat în luptă au fost, în ambele tabere, aviatorii. Formațiunile de bombardament au survolat linia frontului, în căutarea unor ținte care să afecteze decisiv puterea de luptă și economică a inamicului. Astfel, în primele ore de dimineață, o formație de șase bombardiere sovietice s-au apropiat, peste Marea Neagră, de instalațiile portuare ale Constanței. Escadrila 53, afectată apărării litoralului, era plecată în misiune. Numai locotenentul Horia Agarici, cu rezervoarele de carburant perforate, a rămas pe aerodromul Mamaia. Totuși, conjunctura a făcut din Agarici un adevărat simbol al aviației de vânătoare.

Doborârea a trei bombardiere

În 1941, el primește comanda escadrilei 53, dislocată pe aerodromul Mamaia, afectată apărării litoralului. Unitatea era dotată cu avioane Hurricane. În dimineața de 23 iunie 1941, piloții escadrilei au primit ordinul de a însoți o formațiune de bombardiere. Horia Agarici a decolat în fruntea escadrilei, dar, din cauza unor scurgeri de combustibil a fost nevoit să revină la bază și, imediat, tehnicienii au încercat să remedieze defecțiunea.

La ora 12:00 s-a dat alarma: au fost semnalate bombardiere sovietice, care, după toate aparențele, se îndreptau spre Constanța, cu misiunea probabilă de a ataca portul. În ciuda tuturor regulamentelor, Agarici decolează fără ordin, fără coechipier, cu un singur rezervor plin, pornind „la vânătoare”. Norocul și simțul său de orientare îl ajută și, în curând apare în fața sa, zburând la altitudinea de 600 de metri, un grup de cinci avioane de bombardament, neînsoțite (lipsă de orientare strategică? Dispreț pentru capacitatea de reacție a românilor?) de vânătoare. Profitând de poziția favorabilă (deasupra și în spatele țintei), Agarici atacă. Întâi trage în bombardierul din capul formației. Îl lovește decisiv. Avionul sovietic cade în mare și explodează odată cu bombele pe care le transporta. Printr-o ranversare și un semitonou, Agarici revine la atac, trăgând în avionul din dreapta, care cade. Apoi atacă și al treilea inamic, care se îndreaptă spre sol, deși nu are incendiu la bord. Probabil că echipajul a ales prizonieratul… În acel moment, al doilea avion lovit de Agarici este luat în primire și de artileria antiaeriană română.

Celelalte două avioane sovietice au dispărut în acest timp, abandonând misiunea, iar Agarici a revenit pe Mamaia, în limită de benzină. Rezultatul primei lupte aeriene din acest război a fost: trei bombardiere sovietice doborâte, dintre care două atribuite locotenentului Horia Agarici și al treilea, în comun, aviatorului și artileriei antiaeriene.

Pilotul rus

Oricum, pentru o cercetare critică merită să semnalăm şi mărturia – ca istorie orală, desigur – a fiului său, Paul Agarici. Acesta povesteşte că într-o zi a anului 1949, un general rus l-a căutat pe tatăl său şi i-a spus cu vocea sugrumată de emoţie: „Am învăţat româneşte ca să vin să-ţi mulţumesc pentru că nu m-ai atacat atunci când rămăsesem fără muniţie şi nu puteam să-ţi răspund“. Ce se întâmplase? Într-o luptă aeriană, Agarici a rămas în duel aerian cu un singur avion inamic. Pilotul sovietic a rămas fără muniţie şi i-a transmis prin semne românului că nu mai are cu ce să lupte şi că acceptă să se predea. Atunci, Agarici i-a transmis tot prin semne că va amâna duelul aerian pentru altă dată, pentru că nu este bărbăteşte să dobori pe cineva care nu are cum să se apere.

Distincții

La revenirea la sol, Agarici a fost felicitat de comandantul flotilei, ca și de camarazii săi. Unii dintre ei, ca de pildă veteranul de război Traian Moraru, își amintesc și povestesc cu emoție acest episod remarcabil de la începutul războiului.

Remarcabila victorie a fost citată prin ordin de zi pe armată, fiind apoi preluată și amplificată de ziare și de Radio România. Celebritatea lui Agarici a fost asigurată și prin versurile lui Păstorel Teodoreanu, puse pe note de Gherase Dendrino pentru un șlagăr la modă în vara lui 1941.

„A plecat la vânătoare Agarici
A plecat ca să vâneze bolșevici … ”

Veteranii din al doilea Război Mondial (chiar și din trupele terestre) își amintesc cum îl fredonau atunci când avioanele cu cocardă tricoloră survolau linia frontului.

Din păcate, probabil ca urmare a invidiei unor superiori, la 3 august 1941 Horia Agarici a fost mutat de la Escadrila 53 la I.A.R. Brașov, ca pilot essayeur, deși între timp fusese decorat cu: Medalia «Virtutea Aeronautică» clasa a treia, Ordinul «Coroana României» cu spade și cu spade și panglica Medaliei «Virtutea Militară» clasa a cincea și cu Crucea de Fier germană. A fost înaintat la gradul de căpitan aviator pe 24 ianuarie 1942. Mai târziu a revenit în luptă, reușind ca, până la sfârșitul războiului, să mai doboare încă trei avioane inamice, cu toate că firea lui poetică și nostalgică îl arăta superiorilor ca pe un tip incapabil să lupte.

Închis la Aiud

După război, căpitanul aviator Horia Agarici este trecut în rezervă, pentru a presta diferite activități fără nicio legătură cu meseria și pasiunea lui, zborul. Ca o consecință a servitudinii față de Moscova a regimului comunist din România, în 1955 el este degradat, ca și alți aviatori care se distinseseră pe frontul de est. A fost întemnițat la Aiud ca deținut politic, fiind condamnat la 25 de ani de muncă silnică și eliberat prin grațierea generală din 1964.

Aş fi încercat să dobor orice avion inamic, indiferent dacă ar fi fost rusesc, american sau german, atâta vreme cât îmi ameninţa ţara”, ar fi spus pilotul la procesul din 1955, potrivit fiului său, Paul Agarici.

A fost reabilitat și i-a fost redat gradul de căpitan în 1965.

A murit în 1982 la Constanța fiind înmormântat cu onoruri militare.

Poetul Agarici

Horia Agarici este amintit și de istoria literaturii române. A publicat mai multe cărți, printre care volumul de versuri «Acorduri și nuanțe», cel de nuvele «Șoimanu Furtună», precum și tratatele de specialitate «Aviația de vânătoare» și «Lupta în cer».

Poate că versurile lui nu îl ridică la valoarea unui mare poet, dar pasiunea care le-a inspirat este remarcabilă, pentru că este aceeași care l-a călăuzit în luptă:

„Pe zarea mării, case sclipesc în alb de viață?
Și moartea se apropie pe aripi de păgân…
Dar iată-un fulger rece, avânt fără stăpân,
Un șoim de fier și flăcări, pierind în dimineață”.

«Încăierare în văduh»

Horia Agarici a avut mai mulţi copii. Paul Agarici s-a născut pe 4 iulie 1947. Imediat, nou-născutul a fost luat de stat din braţele mamei, moaşă la un spital, şi trimis la casa de copii, fiind considerat fiu de criminal de război, întrucât tatăl său doborâse mai multe avioane sovietice în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. În cei 14 ani cât a stat la casa de copii «Victoria» din Bucureşti, Paul Agarici şi-a văzut tatăl de maximum zece ori: „Mai venea el la mine sau eu mai săream gardul şi mergeam să-l văd. De multe ori îl întrebam: ‘De ce nu mă iei acasă?’. Şi atunci el ofta şi nu ştia cum să-mi explice ca să înţeleg”.