Atenție, cad imperii!

În ultimii doi-trei ani, cele trei mari democraţii istorice (şi imperii), singurele – Marea Britanie, Franţa, SUA -, s-au lovit simultan de nişte praguri pe care par să nu le mai poată trece „indemne”, tefere. Mai întâi a fost ideea „ciucă” a fostului prim-ministru conservator David Cameron, un vot pentru rămânerea sau părăsirea UE, care a dat de pământ cu Regatul Unit. Şi nu s-a terminat. La mai bine de doi ani după ce au votat să părăsească „monstruoasa UE”, britanicii se vor duce disciplinaţi în luna mai să-şi aleagă… europarlamentarii! Cum va ieşi democraţia dintr-o asemenea incoerenţă? Tot ce mai lipseşte e să se mai voteze o dată pro sau contra Brexit pentru a arunca definitiv în aer exerciţiul votului democratic.

În SUA, victoria în alegeri a preşedintelui Donald Trump a fost contestată vehement până mai ieri, când s-a încheiat ancheta procurorului special Robert Mueller asupra prezumtivului amestec al Rusiei în alegerile americane. Deşi Raportul Mueller l-a albit total pe Donald Trump, cealaltă parte a establishment-ului, condusă de cei doi Clintoni, Bill şi Hillary, îşi continuă contestaţia cu „Obstructiongate”, ca şi cum ancheta lui Mueller ar trebui dusă mai departe. Au Statele Unite doi preşedinţi, Donald Trump şi familia lui lărgită (republicani, conservatori, independenţi, iliberali), şi familia Clinton (progresişti, neoliberali şi, mai ales, globalişti)? Avem în războiul civil hibrid, ideologic devastator din America prefigurarea spargerii Statelor Unite ale Americii federalizate? Se va rupe mai întâi California sau Texasul, New Mexico, ori Michigan din Midwest, cum putem vedea într-un serial care rulează la noi acum? SUA, cel mai puternic imperiu de după cel de-Al Doilea Război Mondial, pare că a abandonat orice politică externă, adică pare să renunţe la puterea sa imperială. Ultimul „protectorat” pe care SUA îl pierde sub ochii noştri e chiar Germania, care e şi cel mai important. După ce practic a aproape pierdut Pakistanul, Coreea de Sud şi Turcia.

Pe 25 aprilie 2019, preşedintele francez Emmanuel Macron a ţinut un monolog de vreo oră, urmat de o lungă conferinţă de presă. După ce a ocupat toate televiziunile vreo două luni cu persoana sa tânără, cinică, descurcată, simpatică pentru unii, nu a venit decât cu nişte „mesurettes” („măsurici”) ca răspuns la foarte întinsa criză reprezentată de Vestele galbene. Franţa, marea specialistă în revoluţii a lumii, mai promite chiar în zilele noastre încă una de amploare. O ţară profund rurală, ca şi România, de altfel, nu evoluează decât prin revoluţii, se spune.
Deşi principala explicaţie a crizei morale şi economice din Franţa este legată de moneda euro (şi de UE implicit), doar 30 % dintre francezi sunt de acord cu abandonarea monedei unice. Criza nu poate deci decât să se adâncească.

Dar nici Italia şi nici Spania, alte două mari economii europene, nu sunt deloc fericite în euro şi în UE. Întrebarea care se pune curent e dacă va fi Franţa sau va fi Italia cea care va cere prima ieşirea din UE. E, de altfel, straniu că nişte capete de imperiu, cum sunt Marea Britanie, Spania, Franţa, Olanda, au fost înghesuite în noul şi ciudatul imperiu european, deşi civilizaţiile şi economiile lor se prelungesc pe câteva continente (Commonwealth, America de Sud, Africa, Canada, diverse insule…).
Numai România nu pare să fie deloc conectată la istoria în curs: un preşedinte nul, rudimentar, un „lider maximo” incult, provincial, un prim-ministru de râsul curcilor, o clasă politică divizată la extrem între corupţia generalizată şi o justiţie general contestată după coluziunea ei fără rezerve cu serviciile secrete. Mai are România o voce spre exterior, un proiect integrator în interior? Sau se apropie o nouă retragere aureliană din Dacia? Pentru că e deja evident că UE, aşa cum arată azi, nu va supravieţui.

Absenteismul de la alegerile europene şi de la aberantul referendum inventat de Klaus Iohannis nu ne va trezi totuşi, din păcate, pe noi, locuitorii vechii Dacii. Vom continua să ne războim între noi până la spargerea şi dispariţia României? Ne ajută şi alţii. Dar, oricum, Dacia nu va dispărea niciodată.
Prin aderarea triumfală la UE şi la NATO a securiştilor şi comuniştilor români, urmaşii direcţi ai ocupaţiei sovietice (alt imperiu!), România şi-a abandonat aproape total identitatea. Probabil chiar şi numele de ţară. Dar la orizont apar alte două imperii, care nu numai că nu coboară, ci urcă implacabil: China şi Rusia. Dacă vrea să mai trăiască în următorul mileniu, vechea Dacie va trebui să se conecteze cumva la acestea. Cu Rusia va fi totuşi mai uşor pentru că avem împreună peste un mileniu de creştinătate ortodoxă, urmaşi şi unii, şi alţii ai Bizanţului. Cu China avem prietenia româno-chineză din timpul comunismului care nu a fost fructificată la timp. Conducătorii viitoarei Dacii vor trebui să imagineze punţi spre Est şi spre Asia – după China urmează India -, fără a abandona legăturile deja reuşite cu Vestul. Dincolo de propaganda de azi pe mâine, plătită în euro sau în dolari, mai există şi viaţa lungă a popoarelor, a naţiunilor.

Preluare: inpolitisc.ro / Autor: Petru Romoşan