Chiar aşa: oare de ce nu pot avea încredere în Occident? Am meditat îndelung asupra acestei întrebări şi mi-am introspectat minuţios chiar şi cele mai neumblate cotloane ale conştiinţei. Mi-am zis că poate într-un final voi depista niscaiva idei preconcepute, sau măcar nişte „nostalgii comuniste”. Fiindcă tot este la modă să se aplice această etichetă oricui nu se simte extaziat sub „mirificele transformări democratice”, care ne năpăstuiesc de mai bine de un sfert de secol. Numai că toate cele care au ieşit la iveală nu par deloc a fi erori de gândire, ori reminiscenţe de vreun anumit soi. Ci sunt – din nefericire! – realităţi şi argumente obiective, peste care trecem adeseori cu o superficialitate condamnabilă. Să ne oprim puţin asupra lor.
În anii socialismului, şi mai ales în ultimii ani marcaţi de austeritate, foarte mulţi români visau cu ochii deschişi la mirajul Occidentului. Auziseră ei cum că acolo câinii ar umbla cu covrigi în coadă. Apoi, în decembrie ’89, au ieşit în stradă să lupte pentru împlinirea acestui vis amăgitor. Aşa se face că, începând cu anul 1990, noua piaţă de desfacere numită România a devenit suprasaturată cu produse occidentale. Mai toţi românii ajunseseră în culmea fericirii: ştiau ei bine că până şi cârligele de rufe erau mai bune dacă proveneau din Vest… De cealaltă parte, şi occidentalii îşi frecau mâinile de bucurie, căci planul mergea de minune. Toate produsele de provenienţă autohtonă erau considerate net inferioare calitativ şi nimeni nu se gândea că acest aspect contribuia din plin la crearea unei imagini neperformante pentru întregul sector productiv al economiei româneşti. Iar de aici şi până la închiderea sau „privatizarea” fabricilor şi uzinelor a mai fost doar un mic pas. Confruntându-se cu şomajul şi sărăcia, pentru români opţiunea emigrării avea să fie înlocuită cu necesitatea exodului.
Se ridică, totuşi, un mare semn de întrebare: cum a ajuns în această situaţie România, care altădată realiza exporturi masive în ţări care au apreciat dintotdeauna mărfurile româneşti, precum Uniunea Sovietică, China şi Orientul Mijlociu? La această întrebare va trebui să răspundă viitorul, iar acest lucru se va întâmpla cu siguranţă, mai devreme ori mai târziu!
Revenind la subiect, ar fi culmea să se afirme astăzi că Occidentul nu i-a primit pe români cu braţele larg deschise. Sau să fie acuzat că i-a amăgit şi că nu le-a arătat, în toată „splendoarea” sa, întreaga-i perfidie! Pentru că românii nu erau aşteptaţi ca să le culeagă câinilor covrigii din coadă, ci ca să culeagă căpşuni şi alte produse agricole, să lucreze în construcţii şi în abatoare, la salubritate şi la întreţinere, la îngrijirea bătrânilor… Pe scurt: îi aştepta la muncile grele şi penibile, pe care cetăţeanul occidental le evita chiar şi în pofida sporului de „muncă ruşinoasă”.
„Sorry buddy!” – ar replica acum, cel mai probabil, adulatorii Asfinţitului (…). Şi ar oferi drept contraargument pe medicii, pe inginerii şi pe toţi profesioniştii pe care Occidentul i-a primit şi le-a oferit condiţii de viaţă superioare. Însă şi în aceste cazuri este vorba tot despre un pragmatism infernal, căci Occidentul a cules doar roadele. Adică a beneficiat de competenţele profesionale ale unor specialişti a căror educaţie şi formare s-au făcut pe cheltuiala statului român, de la clasele primare şi până la cel mai înalt nivel al studiilor universitare sau postuniversitare. În plus, în afară de sumele pe care aceştia le trimit din când în când părinţilor, fraţilor şi apropiaţilor rămaşi în ţară, cea mai mare parte a venitului pe care îl realizează reintră în circuitul economic occidental. Sub forma taxelor şi impozitelor, a chiriilor, a serviciilor medicale şi de orice altă natură, a alimentelor şi a bunurilor de consum, aceşti bani contribuie la funcţionarea şi dezvoltarea economiei ţărilor occidentale în care românii muncesc.
Dar cel mai trist pentru foarte mulţi dintre români este faptul că, deşi par a înţelege mecanismele pe care le-am descris anterior, nu reuşesc să meargă până la originea acestor fenomene şi să identifice adevărul-adevărat. Şi nu este vorba doar despre cei simpli, a căror putere de înţelegere nu le îngăduie să intre în profunzimea raţionamentelor. Ci şi de oameni cu o înaltă şi incontestabilă pregătire, certificată prin diplome răsunătoare. Că nu mă înşel, mi-o confirmă însuşi faptul că toţi afirmă – în unanimitate! – că îşi iubesc ţara natală şi că îşi doresc „o ţară ca afară”, referindu-se evident la standardele de viaţă occidentale. Sunt pro-occidentali până în măduva oaselor şi votează cu fiecare ocazie politicieni dedicaţi (obedienţi!) Occidentului.
Din păcate, ceea ce nu înţeleg ei este faptul că tocmai occidentalii nu doresc ca noi să evoluăm şi să ne ridicăm la nivelul lor. Nu pentru că le-am putea face astăzi vreo concurenţă, ci pentru că românii trebuie să îngrijească bătrânii din azilurile lor, şi nu invers! Occidentul are nevoie de noi aşa cum suntem – săraci şi dependenţi. Să luăm aminte la vorbele lui Aristotel, care spunea în urmă cu mai bine de două milenii: dacă sclavul ar fi să dispară, puterea stăpânului dispare o dată cu el!
Adevărat, nu se dorește ca România sa ajungă din urma statele occidentale !
Fara sclavi ,Puterea Stapanilor dispare….
Ce e greu de înțeles!? Cine a menținut Africa la nivelul actual având diamante și materii rarare dacă nu țările din vest care ne dau lecții de…umanitate si drepturile omului!?
Occidentul are nevoie de noi aşa cum suntem – săraci şi dependenţi.