Să îmbătrînești în România

0

Dacă la capătul cuvintelor de mai sus pui un semn al exclamării, iese un blestem crunt. La noi, vorbele grele nu sunt deloc o raritate. Deși sunt băgate sub preș – când e vorba să primim musafiri sau să ne arătăm lumii -, zicerile care sapă gropi și taie în carne vie duc o viață boierească în limba română. Să te ferească Sfântu’ de vreo rătăcire prin codrii seculari ai înjurăturilor, poreclelor devastatoare, ori prin râpele întunecate ale blestemelor românești. Dai peste o cu totul altă față a poporului blând care îmbracă, mândru, costumul popular și-ți iese în întâmpinare cu pâine și sare. La o adică, lamele vorbelor noastre te taie peste tot, fără să ai habar. Și te trezești urgent cu sarea ospitalității băgată adânc în tăieturile pline de sânge.

Ca toate neamurile de pe lumea asta, avem și noi pădurile noastre încețoșate, în care nu vrei să intri. Dar chestia cu îmbătrânirea în România a devenit ceva îngrozitor de dureros și de obsesiv în ultimii ani. Iar dacă a îmbătrâni aici poate să sune ca o condamnare sau ca un blestem, înseamnă că s-a petrecut cu noi ceva foarte urât. Pentru că blestemul nu e să îmbătrânești. Ci să o faci aici. Imaginea de dincolo de cuvintele astea e greu de descris. Pentru că nu puține din vorbele noastre grele sunt atât de aneatizante, încât zici că românii au jucat Spânzurătoarea secole la rând. Și au făcut-o cu scopul de a crea un repertoriu cât mai vast de cuvinte care să te-nchidă definitiv. Situații de limbă în care ești prins în capcana perfectă. Cea în care ți se asigură cele mai bune condiții să îți contempli sfârșitul, agonizant și lent. E explicabil pentru un popor hăituit din toate părțile, care și-a pârjolit de nenumărate ori tot ce-a avut, și s-a-nfrățit cu codrul, mai de voie, mai de nevoie.

Dar asta cu groaza de a îmbătrâni în România e o obsesie recentă. Din ce în ce mai multă lume vorbește des și insistent despre așa ceva. E un subiect auzit la indivizi pe care de-abia îi cunoști, la necunoscuții de la masa de alături, când tocmai te-ai așezat la un restaurant, în grupurile de prieteni, pe la petreceri sau în întâlnirile calde cu apropiați de-o viață, cu rude și oameni dragi. Dai din ce în ce mai frecvent peste tema asta și peste planuri, care mai de care mai elaborate, de a pleca de-aici, ca să trăiești o bătrânețe decentă prin alte părți. Deși uneori sună șăgalnic, la mișto de-a dreptul, sau mai în glumă, mai în serios, groaza din spatele vorbelor e una cât se poate de evidentă. E îngrozitor să te temi de îmbătrânire în locurile pe care le numești „patrie”, oricât de greu ți-ar fi să definești cuvântul ăsta. E o durere profundă a ființei care ești. Și a celei mult mai mari din care faci parte, fie că ai chef să admiți asta, fie că nu.

Dar partea cea mai răscolitoare nu mai e cea în care descoperi că idealul tinerilor e să plece de aici, pentru că n-au nicio șansă. Te-ai obișnuit deja. Răscolirea vine din faptul că ultima speranță a celor care îmbătrânesc e aceea de a ajunge într-o altă țară, unde pot fi tratați ca niște ființe umane. Și mai e o categorie care stă cu ochii la bagaje. Cei care se pregătesc să îmbătrânească. Cei care încep deja să se gândească la faptul că vor îmbătrâni. Ceea ce face ca dimensiunea obsesiei plecării să aibă cote amețitoare. Și nu e o obsesie a plecării, pur și simplu. Ci una a evadării. A salvării. Iar dacă plecările tinerilor în alte colțuri ale lumii nu sunt o noutate istorică în spațiul nostru, preocuparea celor mai vârstnici de a fi tratați ca niște ființe umane, prin alte țări, e ceva foarte nou. Și e ceva care se naște din experiența directă. Din posibilitatea de a compara, văzând cu ochii tăi. Din șansa de a călători și de a simți pe pielea ta ce înseamnă lumea civilizată, la care ai aspirat cândva doar ca la o teorie, la o idee fără contururi foarte precise.

Vârstnicii în adevărata putere a cuvântului, cei de acum, contemplă acest peisaj dătător de fiori. Cei mai mulți nu înțeleg și nu acceptă că au contribuit, cu câte o fărâmă din ceea ce sunt, la imaginea care li se derulează în fața ochilor. Nu e vorba de răutate, de intenție, de dorința de a fi făcut ceva care poate fi condamnabil acum. E vorba de lumea pe care au purtat-o pe umeri, în imposibilitatea de a face altceva. Refuzul realității e enorm, iar resentimentele sunt monstruoase. E un fenomen profund firesc. Mai complicat e cu lumea care se pregătește să îmbătrânească. O lume care a trecut deja la contemplare și la panică, deși trăiește într-o lume radical diferită de cea a vârstnicilor. Însă acum există nenumărate posibilități de a face ceva. Acum poți fi cetățean în deplinătatea semnificației acestui cuvânt. Îți poți construi în mod real lumea în care vei îmbătrâni.

Dar am crescut cu toții într-o cultură în care am învățat că, în viață, trebuie să ne descurcăm, să trăim cât de bine putem, fără să ne intereseze de alții. Să facem copii și să adunăm cât ne țin balamalele, pentru a le lăsa totul copiilor noștri. Să ne „sacrificăm” noi, pentru a le fi bine copiilor noștri. Atât. Astea sunt limitele lumii de aspirații pe care ni le-am creat. Nimic despre construcția unei lumi. Nimic despre grija față de ceilalți. Nimic despre posibilitatea ca tu însuți să fii, la un moment dat, parte din „ceilalți”. Iar copiii pentru care „ne-am sacrificat” pleacă mâncând pământul. Rămânem noi, sacrificații. Cu urile, resetimentele, fricile și panicile noastre. Ce să faci? Să te duci pe capul copiilor? Unii, puțini, au chef să te primească. Alții deloc. Îngrijorat, încerci să te asociezi cu prieteni vechi, să găsești ceva „afară”. Un loc în care să te bucuri de respect, de statutul de ființă umană. Ce-ar fi să-ncerci să reclădești aici, măcar acum, noțiunea de ființă umană, care să ți se aplice, firesc, și ție? Financiar, nu te costă nimic. Ca putere interioară, e greu. Dar nu e imposibil.

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.