Dar de ce atâta ură?!

Am făcut o căutare pe marele Google pentru fotografii cu CTP care îmi erau folositoare în a ilustra un anumit articol. Dacă aș fi fost mai slab de înger, m-aș fi înspăimântat de-a dreptul la ce am găsit. Oricum, sunt convins că nu e recomandat pentru copii și femei, mai ales pentru copii. Ar putea traumatiza. Din trei imagini afișate, una denotă, pur și simplu, ură. Nu poți greși în a aprecia: îl afli, cu adevărat, schimonosit de ură, o ură viscelerală, bolnăvicioasă, nebună, pătimașă, înfocată, maniacală, delirantă. Într-o a doua din trei îl găsești părând draconic și sentențios, oricum foarte grav sau încrâncenat, iar într-o alta… aproape uman, să spunem. La tenis sau la film…

Și apoi te gândești că aceste imagini trebuie să spună ceva, nu numai despre personaj în sine, despre felul său de a fi (care, la drept vorbind, n-ar avea de ce să ne intereseze în mod deosebit; ca persoană particulară, printre alții), dar despre ceea ce reprezintă, și anume unul dintre cei mai importanți „formatori de opinie” din România din ultimii 30 de ani, și despre societatea românească, prin urmare.

Mai mult, cred că o asemenea constatare, o asemenea realitate e grea de concluzii, așa cum CTP a fost un „greu” al presei românești din ultimii 30 de ani, furnizor de „conștiință colectivă” sau „mentalitate publică”, expresii pe care sociologii le pun în dreptul oamenilor de presă de un asemenea calibru. Și a practicat această meserie cu turbare, cu patimă, cu mânie, parcă în delirum tremens, deversând angoase, propagând frustrări, antrenând în ostilitate și rupând, iarăși, fără nicio îndoială, echilibre interioare. Personajul e în mod sigur „încărcat negativ”, cum ar spune vreun yoghin, un promotor de masă al „energiilor negative”.

S-ar putea obiecta instinctiv și imediat că, la câte s-au întâmplat în societatea românească în toți acești ani, nici nu se putea altfel, nici nu ar fi fost posibil să nu fii cuprins de furie, să nu dai expresie și glas frustrării și revoltei în fața nemerniciei, hoției și prostiei, care s-au cocoțat la putere și au făcut și legea prea mult în țara noastră. Nu, nu e așa, și nu numai vreun înțelept, filosof, vreun psiholog sau un preot ar putea să o spună, dar hoția sau prostia nu pot fi înfrânte sau anulate decât ridicându-te deasupra lor, cu echilibru și rigoare, și nu din mijlocul și duhoarea lor. Judecătorul nu îl pălmuiește pe hoțul inculpat, iar dascălul nu îl scuipă pe elevul neștiutor.

Însă, prin limbaj verbal și mai ales nonverbal, CTP a propagat ură, iar aceste imagini fac, într-adevăr, cât mii de cuvinte, care au rămas în urmă.

Ne întrebăm azi (cei mai lucizi dintre noi o fac, mai raționali, cei care reușesc să se sustragă din strânsoarea fanatismului convingerilor, din cercul vicios al partizanatului politic absolut) cum de am ajuns să ne urâm atât de „bine”, de mult și puternic, să „nu ne mai putem vedea”. „Deștepții” pe „proști”, cei „de dreapta” pe cei „de stânga”, „progresiștii” pe „regresiștii” și mulți alții pe mulți alții mai departe. De unde trebuia să ne acceptăm și respectăm, oricât de diferiți am fi în orice, acum doar ne învinovățim și ne urâm.

Nu poate fi nimic altceva decât o boală, o maladie, care s-a cronicizat. Iar unul dintre germeni stă în aceste imagini. Cu aceste fotografii ne aflăm în fața microscopului, suntem cu ochii ațintiți asupra bacteriei, care a ieșit apoi din ecranele televizioarelor și paginile ziarelor și a infestat, a contaminat cu ură, cu nimic altceva decât ură o națiune întreagă. Boala e acum o epidemie națională. Iar acum, astăzi, tot mai mulți avem același chip, schimonosit, uitând că ura e irațională și distructivă și nu a dus la nimic bun niciodată.