Șterg cururile bătrânilor, servesc în restaurante, își rup șalele în construcții, acumulează umilințe ca lacurile barajelor aluviunile. „La Italia”, „la Spania”, cum spun, pe unde te aștepți și nu, pentru niște bani pe care nu i-ar obține în țară. Acolo nu-i bagă nimeni în seamă, dacă nu-s disprețuiți pe față.
A fost alegerea lor să plece, cum e doar individuală și a celor care au rămas aici. Nu e nimic eroic și altruist, sunt strategii de supraviețuire.
În România te macină lipsa banilor, în exil condiția de străin ce acceptă și cele mai nasoale munci, pe care le refuză localnicii.
În luna concediilor, august, mulți dintre cei plecați, revenind în țară, ai zice că vor să-și răzbune cele îndurate în zile și luni.
Îi recunoști fără greș. Aruncă cu bani în dreapta și stânga, se laudă deșănțat, ascunzând cu ce se ocupă de fapt. Rulează tricourile deasupra burților, conduc ca nebunii mașini tari, de multe ori închiriate, cu geamurile lăsate și manelele duduind.
Vor să iasă în evidență, cât mai în evidență, să arate cine sunt ei, desigur după cât îi duce capul. Nu se gândesc sau nu le pasă că așa se simt deranjați cei care au refuzat să-și caute fericirea în alte țări. Și care nu sunt deloc obligați să le accepte tăcuți fanfaronada.
E o avalanșă de ghiolbanism trist în esență. Mi-e lehamite de lipsa lor de jenă.
Alexandru Petria, din volumul «Cum văd lumea». Online aici
