Bastonul meu

În urmă cu doi ani, după o operație la picior, am început să folosesc un baston. Glezna mi s-a vindecat între timp, dar am păstrat bastonul. Îmi place. Mă ajută să-mi țin echilibrul, e amuzant și îmi întărește credința.

În această lume presupus darwinistă, unde viața este o competiție nemiloasă pentru supraviețuire, bastonul meu este vrăjit. Îi face pe tineri, oameni mult mai adaptați pentru existența fizică, să mă numească „domnule” și să îmi deschidă ușa și să îmi arate un respect de care nu m-am bucurat înainte. Nimeni nu mi-a spus că un băț de lemn poate exercita o asemenea putere spirituală. Cred că îl voi păstra.

Ateiștilor, trebuie să admiteți asta: vederea unui moș cu un baston naște în voi sentimente frumoase care, după Darwin, nu ar avea cum să fie acolo. Adevărul este că dragostea pentru ceilalți este un instinct profund, un atavism puternic, ca să spunem așa, căruia îți este mai greu să-i reziști decât urii.

Desigur că toți vrem să supraviețuim. Dar în aceeași măsură ne dorim ca și alții să supraviețuiască. Darwinismul nu poate explica mișcarea pentru mediu (deși eu cred că este greșită). Nici nu poate explica de ce ne scriem testamentele în care donăm tot ce avem celor dragi. Nu explică nici fundația lui Bill Gates. Nici sacrificiile părinților care își dau viața pentru copiii lor. Nici dorința unor oameni de a suferi pentru ca alți oameni să nu ucidă copii nenăscuți. Nici maicile și preoții care se dedică lui Dumnezeu printr-o viață de milostenie și feciorie (banii nu sunt cine știe ce). Nici o mulțime de alte forme de altruism.

Altruismul este piatra de poticnire a reducționiștilor care cred că omul este și trebuie să fie egoist. Ayn Rand a încercat în van să ne convingă că Moise și Iisus s-au înșelat, că altruismul este rău, iar egoismul o virtute. A eșuat în a-i știrbi popularitatea lui Francis din Assisi.

Frustrant, nu-i așa? Suntem cu toții egoiști prin natura noastră, dar suntem atât de lași în această privință încât ne păstrăm admirația noastră cea mai profundă pentru oameni precum acela care, fără să se gândească o secundă, s-a aruncat în fața metroului pentru a salva pe cineva complet necunoscut. Dacă, din punct de vedere rațional, este un nebun, nimeni nu o spune sau nici măcar nu o gândește.

Animalele pot face lucrul acesta pentru progeniturile lor, dar nu pentru alte animale pe care nu le-au întâlnit vreodată. Altruismul vacilor este, de pildă, destul de redus, iar taurii lasă și mai mult de dorit. Dr. Johnson a observat odată că dacă un taur ar putea vorbi, ar spune: „Iată-mă cu această vacă, pe această iarbă; ce ființă s-ar putea bucura de mai multă fericire?” Touché.

Omul este diferit de animale prin facultatea rațiunii, desigur – vechiul punct de bătaie al filosofilor. Dar eu prefer să accentuez capacitatea omului de admirație și apreciere, bucuria dezinteresată pentru lucruri care nu îl privesc. Un tânăr îndrăgostit nu se mărginește doar la a dori fata. S-ar putea ca nici măcar să nu o dorească la urma urmei. El pur și simplu se minunează că o asemenea creatură încântătoare există, la fel cum s-ar minuna de muzica lui Mozart sau de poezia lui Shakespeare, lucruri care nu oferă nimic de dorit dincolo de ele.

În timp ce scriu aceste rânduri ascult o înregistrare uluitoare: Laurence Olivier recitând Psalmii în traducerea Regelui Iacob. Sunt ispitit să folosesc superlativele, desigur, dar ceea ce vreau să accentuez este că nu mă pot gândi, nici măcar nu-mi pot imagina ceva comparabil în lumea animalelor. Nu există analogii. Taurii nu laudă vacile, ca să nu mai zis că nu-și laudă Creatorul.

Pentru darwinism este o adevărată provocare să explice acest imn de laudă. Nu pare să ofere niciun avantaj specific în lupta dură pentru supraviețuire de care auzim tot timpul.

Pot să înțeleg de ce ateiștii cred că religia face rău, deoarece uneori face. Dar ei nu explică niciodată de ce omul își consumă atâta timp și energie în activități despre care ei insistă că nu au niciun rost și niciun folos biologic. Dacă am vedea toate vitele adunate pe pășune dansând și mugind la unison, nu am fi curioși de ce se comportă atât de extraordinar?

Bănuiesc că a-ți ucide copiii are ceva sens din punct de vedere ateu și darwinist. Dacă supraviețuirea este o competiție dură, copiii sunt concurenții tăi, nu-i așa? Nu-i de mirare că urmașii lui Darwin sunt în favoarea acestei „alegeri”. Se potrivește perfect, cred, cu „virtutea egoismului” proclamată de Ayn Rand.

Michael Joseph Sobran Jr. este jurnalist și editorial american care a lucrat în trecut la revista conservatoare National Review. Pat Buchanan l-a numit „poate cel mai bun editorialist ale generației noastre”. Sobran se identifică drept paleoconservator și susține interpretarea stricto senso a Constituției SUA. În 2002, Sobran și-a definit filosofie politica ca fiind libertarianism (paleolibertarian anarho-capitalism).

___________________________________________

My Cane

Two years ago, after foot surgery, I started walking with a cane. The ankle has healed, but I’ve kept the cane. I like it. It helps my balance, it’s funny, and it strengthens my faith.

In this allegedly Darwinian world, where life is a ruthless competition for survival, my cane is magic. It causes young people, fitter than I am for physical existence, to call me “sir” and hold doors and show me a respect I’ve never enjoyed before. Nobody ever told me a stick of wood could exert such spiritual power. I think I’ll keep it.
Admit it, you atheists: the sight of an old geezer with a cane brings out something sweet in you that, according to Darwin, can’t be there. The truth is that love for others is a profound instinct, a powerful atavism so to speak, harder to resist than hate.
Of course we all want to survive. But we want just as strongly for others to survive too. Darwinism can’t explain the environmentalist movement (though I think it’s misguided). Nor can it explain why we write wills giving all we can to those who outlive us. Nor the Bill Gates foundation. Nor the sacrifices of parents who give their lives for their children. Nor the willingness of some people to suffer so that other people won’t kill unborn children. Nor nuns and priests who consecrate themselves to God in lives of charity and chastity (the pay isn’t all that good). Nor a hundred other forms of altruism.
Altruism sticks in the craws of the reductionists who think man is, and ought to be, selfish. Ayn Rand tried in vain to persuade us that Moses and Jesus were wrong, that altruism is bad, and that selfishness is a virtue. She failed to make much of a dent in the popularity of St. Francis of Assisi.
Frustrating, isn’t it? We’re all selfish by nature, but we’re so sheepish about it that we reserve our most fervent admiration for people like the man who, without even stopping to think, throws himself in front of an onrushing subway train to save the life of a total stranger. If, rationally speaking, he’s a fool, nobody says so; or even thinks so.
Animals may do that sort of thing for their own young, but not for other animals they’ve never met. The altruism of cows, for example, is pretty narrowly circumscribed, and bulls leave even more to be desired. Samuel Johnson once observed that if a bull could talk, it might say, “Here I am with this cow and this grass; what being could enjoy better felicity?” Touché.

Man is separated from the beasts by the faculty of reason, of course – the point the old philosophers used to harp on; but I prefer to stress his capacity for praise and appreciation, disinterested joy in things outside himself. A boy in love doesn’t just desire the girl; he may not even desire her at all. He simply marvels that so lovely a creature can exist, as he may marvel at Mozart’s music or Shakespeare’s poetry, things that offer nothing beyond themselves to desire.
As I write these words, I’m listening to a stunning recording: Laurence Olivier reading the Psalms in the King James translation. They tempt me to superlatives, of course, but the real point is that I can’t think of, or even imagine, anything comparable in the animal kingdom. There are no analogies. Bulls don’t praise cows, let alone their Creator.
Explaining the phenomenon of praise is a real challenge for the Darwinian; it doesn’t appear to confer any particular advantage in that ruthless struggle for survival we’re always hearing about.
I can understand why atheists think religion does a lot of evil, because sometimes it surely does. But they never explain why man wastes so much time and energy in activities they insist are pointless and have no biological utility. If we found all the cattle in the pasture dancing and mooing in unison, wouldn’t we be curious about why they were behaving in this extraordinary fashion?
I suppose killing your own children makes some sort of sense from an atheistic and Darwinian point of view. If survival is a ruthless competition, your kids are your competitors, right? No wonder Darwin’s legions are in favor of this “choice.” It accords perfectly, methinks, with Ayn Rand’s “virtue of selfishness.”

Joseph Sobran