Adevărata generație de sacrificiu

Iată adevărata generație de sacrificiu: născuți în anii 40-60 în plin comunism, au învățat de mici că viața este o chestie care depinde numai și numai de Stat, ca singur proprietar de drept al tuturor mijloacelor de supraviețuire: Statul era cel care „bagă” produsele alimentare pe rafturi, Statul era singurul care avea acces la comutatorul ce aprindea și stingea lumina pentru cartiere întregi, Statul era singurul care decidea dacă și în ce zile și ore avea să „dea” apă caldă și căldură. Statul era cel care avea grijă ca fiecare om să primească un loc de muncă, un apartament și o butelie.

Statul era eroul căruia oamenii muncii îi erau recunoscători, conștienți fiind că fără mărinimia acestuia ar fi murit cu toții de foame. Dar, pentru că „Dumnezeu dă, dar nu bagă în traistă”, oamenii muncii au învățat că este de datoria lor să depună tot efortul pentru a beneficia de generoasele privilegii oferite de Stat: astfel, trezirea la ora 4 pentru a prinde un loc în față la coadă, înghesuiala din autobuze pentru a ajunge la timp la uzină, lupta permanentă cu frigul, întunericul și foamea anilor 80, cu o droaie de decreței după ei, mica înțelegere interumană cu o șpagă ici și una colo, micul extra-venit obținut dintr-o delațiune, au devenit, în timp, ceva atât de firesc încât oamenii muncii nici nu concepeau viața în afara acestei supe, în același timp chioară și toxică, dar și călduță și minimal nutritivă.

Vremurile erau teribile, așadar bieții oameni nu sunt acuzați pentru că Decembrie ’89 i-a găsit pe majoritatea din generația lor viermuind târâș pe brânci, preocupați cu supraviețuirea, mai exact stând cu mâna întinsă la Stat să primească ceea ce „se dă”. Atunci, în ’89, alții, nu ei, au făcut Revoluția. Alții, o minoritate a acestei generații cu idealurile căreia ei, majoritatea, nu aveau mare lucru în comun.
După deruta din ’89, au tot încercat reîntoarcerea la viața dinainte, la singura lume pe care o știau și în care se simțeau în siguranță: l-au votat pe Iliescu, i-au înjurat pe „Rațiu și Câmpeanu”, i-au aplaudat pe tovarășii lor mineri veniți să liniștească golanii bucureșteni. Zeci de ani după Revoluție, au tot susținut prin votul lor lideri care să-i ducă înapoi spre supa călduță: foști secretari de partid care obișnuiau să le dea o bombonică atunci când se gudurau frumos la picioarele lor, foști securiști care au fost mereu punctuali cu plata banilor pe delațiuni și tot felul de foști apăsători pe butonul lui Pavlov care aprindea și stingea lumina în cartierele muncitorești.

Dar au fost înșelați, pentru că foștii oportuniști ai comunismului s-au arătat a fi și cei mai abili oportuniști ai capitalismului original: cu cât își însușeau gratuit hălci mai mari din avutul public, aruncându-i pe oamenii muncii în șomaj, lipsuri și pensionare anticipată, cu atât capitalizau electoral mai ușor speranțele acestora de a linge frimiturile de sub masă. Oamenii muncii, deveniți între timp pensionari chinuiți de boli și sărăcie, au ajuns să vândă astăzi foarte ieftin singurul lucru pentru care stăpânii îi mai bagă în seamă, implicarea civică: o pungă de zahăr și un litru de ulei pentru un vot, 100 de lei pentru participarea la o manifestație.
Iată-i așadar pe foștii oameni ai muncii învinși, extorcați și captivi, alergând pentru a ține în mișcare marea roată a jafului național creată de foștii ștabi comuniști.

S-ar putea spune ca singurele bucurii pe care le-a adus Revolutia pentru acesti oameni au fost blugii, guma de mestecat si portocalele. Cam cu asta au ramas pana azi, o pereche de blugi de la second hand, o guma de mestecat si cateva portocale.

• Irina Mihailu

Susține Anonimus.roDacă te regăsești și crezi, sprijină activitatea Anonimus.ro și presa liberă și independentă! Nu suntem finanțați de partide sau companii, nu avem interese politice sau economice, ADEVĂRUL ESTE SINGURUL NOSTRU SCOP!