Declinul cunoașterii în postmodernism

Pentru a înțelege cauzele care au condus la pervertirea sensului culturii și la decăderea învățământului trebuie să analizăm modul cum a fost afectată, în epoca postmodernă, natura cunoașterii.

Astăzi informația capătă dominație și, cum remarcă Jean-François Lyotard în lucrarea sa «Condiția postmodernă», aceasta „produce bani și se produce cu bani (…). Cunoașterea postmodernă este mercantilizată” [1]. Cu alte cuvinte, are loc transformarea cunoașterii în bani. Dacă în cultura tradițională exista un adevăr transcendent și dimensiunea morală era esențială, cultura postmodernă consideră că adevărul este imanent și este stabilit doar prin „consensul experților”.

În cunoașterea postmodernă, factorii determinanți nu mai sunt valorile spirituale și morale, menite să orienteze omul spre un sens înalt al existenței, să formeze – acesta fiind rolul cunoașterii narative, cum o numește Lyotard, cunoaștere care este de tip formativ, desconsiderată în postmodernism, în epoca în care marile povestiri și miturile fondatoare sunt sortite disoluției. Criteriul operativ, al performanței și criteriul puterii ajung să dețină întâietatea.

Înlăturarea elementelor narative a modificat natura cunoașterii, arată Lyotard, iar marile scopuri, marile căutări și întrebări cu privire la sensul existenței, la locul și rostul nostru în lume, la cine suntem, la ideea de bine și rău, de adevăr etc., și-au pierdut relevanța și legitimitatea în noua cultură contagiată de nihilism. Numai ceea ce este operativ, performant, eficient – în direcția obținerii controlului asupra realității și a puterii – este legitim și adevărat. Cunoașterea întemeiată pe criteriul operativității devine informațională, cantitativistă, se conformează mai curând pe „limbajul-mașină” (Lyotard), decât să răspundă unor scopuri pedagogice, formatoare.

Nu fără temei se spune că trăim în „epoca informației”. Informația postmodernă este perisabilă (în contextul relativizării adevărului, dar și al acaparării realității de către lumea virtuală, informația nu mai este „altoită” pe valoarea de adevăr – care îi dădea consistență, conținut, persistență), ea nu are valoare în sine, fiind redusă la rolul de instrument, nu mai este calitativă. Lyotard, referindu-se la perisabilitatea cunoașterii în postmodernism, spune că „sensul cunoașterii postmoderne este circulația, tranzitul, transformarea în deșeuri în urma utilizării” [2]. Prin aceasta, se contrapune cunoașterii în sens tradițional care se fundamenta pe valoarea de adevăr, care forma repere axiologice și modela conștiința omului, racordându-l la trecut, la memorie și identitate.

Omul culturii clasice și omul culturii moderne

Cum arată Eric Voegelin în eseul său, «Despre studiile clasice», dacă omul culturii clasice era, prin natura sa, un întrebător și un căutător de răspunsuri la întrebările pe care i le trezea existența sa („de unde?”, „încotro?”, „de ce?”) – aflarea unui sens al existenței, înțelegerea menirii și a locului său în lume e ceea ce dă omului echilibru, înrădăcinare, rost -, pentru omul culturii moderne „asemenea întrebări sunt fără sens (Comte); nu ți le pune, fii socialist (Marx); întrebările cărora științele lucrurilor lumești nu le pot răspunde sunt lipsite de sens” [3]. Această închistare în imanent ucide în om aspirația firească de a da un sens mai înalt propriei existențe, îl aduce într-o stare de boală sufletească, îi anulează libertatea (care este de origine transcendentă, fiind un dar de la Dumnezeu – atunci când omul nu o mai înțelege astfel, libertatea devine tragică și condamnă omul la neant, de aici criza omul modern, care desparte libertatea de Adevăr, de Sens). Consecința inevitabilă este triumful unei ordini totalitare: „Alegerea unui sens pentru existență scade ca preferință în opinia regimurilor totalitare care se angajează în crima în masă, precum cel stalinist” (Voegelin).

Omul culturii clasice recunoștea temeiul divin al existenței sale, iar căutările sale, setea sa de sens erau, de fapt, dorirea sa către Dumnezeu, descoperirea prezenței revelatoare a lui Dumnezeu și umplerea existenței sale de aceasta. Fără o autoritate transcendentă ca sursă a adevărului și a unui sens stabil, unificator, lumea omului modern se destramă în fragmente, societatea se descompune în atomi – iar comunitățile, în indivizi înghițiți într-o mișcare browniană. Lumea sa nu se mai organizează după criteriile ordonatoare furnizate de cunoașterea narativă și de tradiție, care îl plasau pe om în legături de profunzime cu semenii săi și dădeau stabilitate și coerență lumii sale. Ordinea aceasta, pe care am putea-o numi, cu un termen mai adecvat lumii tradiționale românești, rânduiala, nu era una întâmplătoare sau artificială, ci se supunea unui sens transcendent („rânduiala lumii izvorăşte din înţelepciunea lui Dumnezeu” spunea Ovidiu Papadima, descriind concepția vechiului țăran român despre lume), iar societatea care funcționa după criteriile tradiționale de adevar/fas, bine/rău, drept/nedrept etc. avea o organicitate, care o împiedica să se destrame în fragmente sub influența unor inginerii sociale străine de ea și utopice.

Or, în postmodernism asistăm la domnia fragmentarismului, a mobilității perpetue și a purei relaționări (care pune accent pe diferența fără identitate – diferența derridiană), factori care se plasează în opoziție totală cu ideea de stabilitate, sens, rânduială, identitate. Dacă putem vorbi totuși de o organizare în societatea postmodernă, aceasta se realizează numai după criteriul operativ. De pildă, considerat în funcție de acest criteriu, românul devine „cetățean europen”, „cetățean global”, un simplu număr statistic, un individ cuantificabil sau un „factor de producție”, „mână de lucru ieftină”, „resursă umană”.

Dezinteresul față de studiile clasice

Aceste fenomene se reflectă și în învățământ, în special prin scăderea interesului față de studiile clasice (care au trecut pe plan secundar în programele de învățământ) și prin „fragmentarea științei prin specializare” (Voegelin). Potrivit unei definiții date de filologul german Friedrich August Wolf, citat de Voegelin, filologia clasică are ca obiectiv studiul naturii umane. Or, constată Voegelin, „interesul public a deviat de la natura omului către natura naturii și către perspectivele de dominație pe care le-a deschis explorarea ei”, iar acest dezinteres față de natura umană s-a transformat în ură față de aceasta „pe măsură ce natura umană s-a dovedit a fi rezistentă la schimbările visate de intelectualii care își doresc ca dominația asupra naturii să includă și controlul asupra societății și al istoriei”[4].

Cum spunea Lyotard, în postmodernism, controlul asupra realității se realizează prin mijloace tehnice, prin informatizare (cu cât aceste mijloace tehnice sunt mai performante, cu atât se obține un control mai mare), iar cei care reușesc, prin aceste mijloace, să producă și să propage cel mai mare număr de informații dețin dominația și legitimitatea. Prin aceasta, ei devin creatorii de realitate, o pot modifica sau rescrie pentru a o adapta propriilor scopuri, ajungând inevitabil până la redefinirea a însăși naturii umane. Însă aceasta se întâmplă deoarece natura umană, așa cum era înțeleasă în cultura clasică – „Există o natură a omului, o structură definită a existenței care limitează perfectibilitatea” [5] -, nu mai prezintă interes, odată ce epoca modernă a impus o altă concepție asupra acesteia: „Natura umană se poate schimba, fie prin evoluție istorică, fie prin acțiune revoluționară și astfel, un tărâm perfect al libertății poate fi creat” [6].

Cum arată Voegelin, dacă în cultura clasică se considera că societatea este formată de oameni, în cea modernă domină concepția că omul este format de societate. În conformitate cu această concepție, neomarxiștii susțin că natura umană este o „construcție socio-culturală” – de exemplu, distincția dintre sexe nu mai este înțeleasă ca un dat natural, ci blamată ca fiind o „construcție” a societății tradiționale „opresive”, care a atribuit în mod arbitrar „roluri de gen”. Tot filozoful german mai vorbește despre decăderea științei în epoca postmodernă, știința ajungând să fie surclasată de opinie, mai ales pe fondul relativizării adevărului. „Reducerea realității la opinie” înseamnă declinul cunoașterii în postmodernism, când natura umană ajunge să fie deformată de „climatul de opinie predominant” (Voegelin). „Climatul de opinie”, care are reprezentanți influenți în mass-media, în universități, în ONG-uri, nu este favorabil studiilor clasice, constată filozoful german. Voegelin se referă și la „teoria critică” („un eufemism pentru opinarea irațională, nihilistă”), arma ideologică a neomarxiștilor Școlii de la Frankfurt, făcând parte din arsenalul de inginerii culturale și sociale care au ca scop „deconstruirea” culturii clasice și a însăși naturii umane. Potrivit lui Voegelin, studiile clasice și științele istorice „care privesc natura omului, în variatele ei manifestări” (cu toate că sunt marginalizate) pot contracara influența „climatului de opinie”.

Educația ca artă a ajustării la „climatul de opinie dominant”

Declinul cunoașterii în postmodernism se reflectă, prin urmare, în înlocuirea culturii cu ideologia, în predominanța pe care o capătă opinia și informația. Voegelin arată că educația nu mai este un mijloc care să asigure accesul la cunoaștere, la valori, ci arta de a-i alinia pe oameni „climatului de opinie predominant”, astfel încât aceștia ajung să își piardă „dorința de a cunoaște”, de a acumula acele cunoștințe în baza cărora să poată formula întrebări legate de existență, să caute răspunsuri cu privire la sensul mai adânc al lucrurilor. Voegelin povestește despre cât de surprinși au fost studenții săi când au aflat că filozofia politică pe care acesta le-o preda la cursuri trebuia luată în serios ca știință. „Ideea că unele afirmații privitoare la locul omului și al societății trebuie să fie acceptate ca fiind adevărate, iar altele respinse drept false, a fost un șoc” [7]. Pentru studenți cursurile de acest gen ajung, cel mult, să ofere acces la informații despre opiniile cuiva, în loc să îndemne către o căutare a adevărului existenței. Asta în condițiile în care programa nu este acaparată cu totul de cursuri menite să formeze un mental perfect adaptat „climatului de opinie” dominant.

Relevant în acest sens este faptul că la toate cele 50 de universități americane de prestigiu, în afară de una singură, studenții nu au obligația de a urma nici măcar un singur curs de istorie, în schimb, trebuie să meargă la cursuri de genul „Film şi literatură. Reprezentări ale frontierei dintre SUA şi Mexic”, „Teatru etnic contemporan”, „Culturile lumii”, „Cultura expresivă Chicana”, „Misoginie şi feminism în Renaştere”[8]. Concomitent cu marginalizarea predării istoriei, s-a ajuns și la înlăturarea criteriului diacronic, inclusiv în predarea literaturii [9]. Astfel că, în cadrul „studiilor culturale” nu vor mai fi studiați autorii clasici, întrucât „catedrele de engleză vor deveni Catedre de studii culturale, unde filme ca Batman, temele favorite ale mormonilor, televiziunea, filmele şi rock-ul îi vor înlocui pe Chaucer, Shakespeare, Milton, Wordsworth”, observă criticul literar american Harold Bloom într-o carte de-a sa. Tot el atrage atenția că „mişcarea greşit numită ‘multiculturalism’, care este şi antiintelectuală, şi antiliterară, elimină din programa de studiu majoritatea operelor ce prezintă dificultăţi imaginative şi cognitive, ceea ce înseamnă majoritatea operelor canonice” [10].

Întâietatea acordată opiniei a condus la apariția unui model de educație tot mai lăudat astăzi: educația bazată pe alegere. Copiii trebuie să aibă libertatea de a alege, înainte de a li se fi educat simțul discernerii, înainte de a-și forma o bază axiologică solidă ca temei al caracterului. Teoria că tinerii nu au nevoie decât să li se ofere toate informațiile, urmând ca apoi să facă ei alegerile pe care le consideră cele mai bune, care se potrivesc cu „propriul lor sine”, cu preferințele lor subiective este foarte păgubitoare. Un profesor de educație sexuală tributar acestui curent, profesor citat într-o carte a scriitoarei americane Diana West, mărturisește că „Noi [profesorii] nu susţinem niciun punct de vedere. Nu facem decât să oferim informaţii”. Or, acest model de educație „porneşte de la premisa că adolescenţii au deja valorile, certitudinile şi discernământul necesare pentru a-i ajuta să facă aceste alegeri. …Se pare că experţii nu îşi pun deloc problema de unde vin valorile, convingerile şi discernământul din spatele acestor alegeri. Deşi acestea se dobândesc, fără îndoială, în urma unui proces gradual de învăţare, specialiştii le privesc ca şi cum ar face parte, în mod miraculos, din identitatea adolescenţilor” [11].

Mercantilizarea cunoașterii

Decăderea cunoașterii în postmodernism a condus, inevitabil, la mercantilizarea cunoașterii. Potrivit lui Lyotard, în postmodernism, ceea ce dă impuls științei nu mai este dorința de a cunoaște, ci dorința de îmbogățire, iar cunoașterea științifică a devenit, ca niciodată, subordonată puterii (economice, politice).

Acestea fiind spuse, concluzia tristă este că unul dintre cele mai îngrijorătoare aspecte ale societății de astăzi este modul cum informatizarea, ca mijloc de putere, a transformat cunoașterea, favorizând declinul acesteia, modul cum manipularea abilă a informațiilor, în scopul obținerii puterii și profitului, a condus de atâtea ori la denaturarea sau escamotarea adevărului – inclusiv a adevărului științific -, iar instrumentele media au ajuns cele mai puternice arme de control ideologic. „Administrarea probelor științifice în postmodernism nu mai urmărește adevărul, ci performativitatea. Singurul criteriu credibil pentru cercetare devine puterea. (…) Criteriul tehnic influențează criteriul adevărului: cel mai performant are întotdeauna dreptate”; „Motorul științei postmoderne nu este dorința de cunoaștere, ci dorința de îmbogățire. Capitalismul finanțează doar cunoașterea susceptibilă de a produce profit, mai devreme sau mai târziu”; „știința pozitivă a postmodernilor este intens ideologică și instrument de putere” – notează Lyotard [12].

Din toate acestea putem deduce că adevărurile științifice care scapă liniei ideologice – de pildă, cele cu privire la nocivitatea vaccinurilor, la anormalitatea homosexualității, la efectele negative ale mijloacelor media asupra dezvoltării mentale a copiilor etc. – pot fi cu ușurință suprimate sau delegitimate într-o lume guvernată de relativism, ce și-a pierdut busola axiologică, o lume care nu mai pune preț pe valoarea de adevăr, fiindcă nu mai are criteriile care să îi îngăduie accesul la adevăr și înțelegerea acestuia.

Irina Bazon

Articol apărut în revista «Familia Ortodoxă», nr. 9/2016

[1] Jean-François Lyotard, «Condiția postmodernă», Editura IDEA, Cluj, 2003, http://elkorg-projects.blogspot.ro/2005/07/jean-franois-lyotard-conditia.html.

[2] Ibidem.

[3] Eric Voegelin, «On classical studies», http://www.theimaginativeconservative.org/2012/02/on-classical-studies-by-eric-voegelin.html; tradus și în română la http://www.anacronic.ro/despre-studiile-clasice-eric-voegelin/.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Theodor Codreanu, «Un homuncul marxistoid: ‘corectitudinea politică’», http://www.contemporanul.ro/polemice/theodor-codreanu-un-homuncul-marxistoid-corectitudinea-politica.html, recenzie la cartea William S. Lind, Andrei Dârlău, Irina Bazon (coord.), Corectitudinea politică: „Religia” marxistă a Noii Ordini Mondiale, Editura Rost, 2015.

[9] Ibidem.

[10] Harold Bloom, «Canonul occidental», Grupul Editorial ART, 2007, apud Theodor Codreanu, art. cit.

[11] Diana West, «The Death of the Grown-Up: How America’s Arrested Development Is Bringing Down Western Civilization», St. Martin’s Griffin, 2008 , p. 74.

[12] Jean-François Lyotard, op. cit., http://elkorg-projects.blogspot.ro/2005/07/jean-franois-lyotard-conditia.html

Distrugerea culturii ancorate în adevăr (I)

Cultura media, cea mai puternică armă de azi a marxismului cultural, stimulează în mod excesiv consumismul, egoismul, superficialitatea, depravarea sexuală, senzația și emoția în dauna gândirii și reflecției. Imaginile și mesajele sale îl secătuiesc pe om de puterile sale sufletești, îi atrofiază funcțiile cognitive, simțul discernământului și capacitatea de empatie, îi descompun conștiința, îl abrutizează (și retribalizează), aducându-l într-o stare de pasivitate, în care nu mai este capabil de reacții vii, ci condiționate. E o cultură împotriva omului, care desființează omul (Citește mai departe…)