„La 80 de ani, cum nu mă pregătesc de grădiniţă, am tras şi aceste concluzii despre lumea-n care trăim. Pământul – socot – este ori un loc de ispăşire ori o colonie penitenciară a altei lumi, iar noi, orişicum, cobaii. Cu aceste vederi, am zis că, dacă tot mi s-a dat viaţă, atunci s-o trăiesc. Modest, fără fumuri, într-o lume tot mai restrânsă. Oricum, altă viaţă nu mi-aş dori. Scriu fiindcă am vrut să comunic în felul ăsta cu semenii mei.
Cioran are o părere puțin măgulitoare despre scriitori: ‘Curve care se ceartă pentru același trotuar’. Trotuarul ăsta fiind notorietatea, premiile. Dacă am primit niște premii, le-am primit – fără temenele sau relații – pentru ce-am scris. Sigur că majoritatea scriitorilor aspiră la premiul Nobel. Îți stabilește un anumit statut și te umple de bani. Nici n-am visat la acest premiu, iar părerea mea că el miroase de multe ori a politică m-a făcut să fiu bănuitoare în privința punctului său de vedere estetic; rămâne demn de regret pecuniar.

Am trăit până la 15 ani în regim monarhic, pe urmă în comunism şi, din 1990, în regimul succesor acestuia, în care s-au ilustrat o mulţime de nepoţei ai Kominternului. Bine – un bine pentru toată lumea – n-a fost niciodată-n România; şi nicăieri pe Pământ. Nu mi-a fost drag internaţionalismul comunist, nu mi-e drag nici internaţionalismul capitalist. Mă doare să văd că patriotismul este asimilat sifilisului şi blenoragiei. Mă-ntristează să văd că, în comparaţie cu politica, bordelul este o mănăstire. Că învăţământul este o parodie, că-n spitale trebuie să-ţi aduci şi tifon de-acasă. La acest ultim capitol am bătut de departe comunismul.
Cultura a ajuns o aventură individuală, iar limba română din mass-media, o păsărească de râs şi de plâns.
Ce fac eu ? Mă uit cum fuge timpul. Viaţa m-a-nvăţat să râd cu măsură şi să-mi economisesc lacrimile.
Dacă într-un viitor neprecizat cineva m-ar mai citi şi m-ar comenta, aş dori să se refere doar la ceea ce-am scris. N-am nimic de ascuns autobiografic, dar îmi consider viaţa cât se poate de banală; deşi n-am trăit-o-n dorul lelii.

La 80 de ani – le urez tuturor (şi mai ales celor tineri) să-şi întărească vârtos cocoaşa, să-şi poarte cu demnitate crucea şi să se bucure de fiecare clipă ca şi când ar fi ultima”.

La 21 mai 2012 Ileana Vulpescu împlinea 80 de ani, prilej cu care a dat aceste declarații pentru Jurnalul Național.

Ileana Vulpescu este filologă, lexicografă, prozatoare, romancieră şi traducătoare română.

După o licenţă în Litere (limba şi literatura franceză), la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1953-1958), a lucrat ca lexicograf la Institutul de Lingvistică al Academiei şi a colaborat la redactarea lucrărilor Dicţionarul limbii române şi Dicţionarul explicativ al limbii române (1959-1975).

A fost soţia poetului şi traducătorului Romulus Vulpescu.

Debutul Ilenei Vulpescu a avut loc în revista «Familia»” din iulie 1966, cu povestirea «Scrisoare către un cunoscut». În 1976, romanul său «Rămas-bun» a fost distins cu premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. Cinci ani mai târziu, Ileana Vulpescu a primit Premiul «Ion Creangă» al Academiei Române şi Premiul «Cântarea României» pentru romanul «Arta conversaţiei». În 1987 a primit premiul «Flacăra», pentru «Sărută pământul acesta».

Din anul 1972, Ileana Vulpescu este membră a Uniunii Scriitorilor din România. Cel mai cunoscut roman al său este «Arta conversaţiei», care a reuşit să ajungă best-seller înainte de 1989

În 1991, întreaga sa activitate literară a fost încununată cu premiul «România Mare»”. La 23 octombrie 2015, a primit un premiu din partea Fundaţiei Dignitas, precum şi Trofeul Fundaţiei Dignitas pentru Excelenţă – 2015.

„Mă atrag oamenii complicaţi. Mă atrag major, nimicitor, doar oamenii care mă fac să visez, care maschează atât de bine implacabilele roţi dinţate ale imuabilelor legi care ne guvernează, atât de bine că mă fac să le uit existenţa. Cu cât sufletul tău intră mai profund în hăţişurile de clar-obscur ale altui suflet, cu-atât actul fizic al iubirii devine mai greu de-nfăptuit. Nu ţi-l mai poţi închipui. Deşi-l doreşti, nu ţi-l mai poţi închipui”

„E de necrezut cum uită trupul. Ceea ce-ţi rămâne dintr-un om e ceea ce-l abstrage din animalitate: gândirea lui, cuvintele, gesturile. Orizontalitatea erotică este cel mai perisabil element al unei legături. Ai să vezi într-o zi că numai spiritualitatea rămâne într-o iubire”

„În viaţă trebuie să înveţi să citeşti printre rânduri şi în oameni. Să citeşti printre vorbele lor şi chiar dincolo de ele. Uneori, un oftat povesteşte mai mult decât un roman-fluviu, o privire – mai mult decât o bibliotecă”

„Dar pe soartă ai dreptul să te superi. Ai dreptul să te superi… mai tot timpul! Prin dispariția fizică nu se duce legătura sufletească. Te gândești la fel la un om care nu mai există. Poate chiar mai mult decât atunci când exista! Și ești îndreptățit să crezi, în măsura în care crezi că mai există o viață Dincolo de viața asta pământeană… Îi spuneam unei prietene despre realizatorul Bernard Pivot, de la televiziunea franceză. El avea o întrebare, cu care, invariabil, încheia interviurile din emisiunea ‹Bouillon de Culture› . Întrebarea ‘Dacă Dumnezeu ar exista, și v-ați afla în fața Lui, ce I-ați spune?’. Și eu vorbeam cu prietena mea și i-am spus că, dacă m-ar invita pe mine Bernard Pivot, i-aș spune lui Dumnezeu să nu mă mai trimită pe Pământ. Și prietena mea mi-a spus – ‘și dacă te trimite undeva unde este mult mai rău?!’. Și asta se poate… Suntem singuri! Și când te naști, și când pieri… ești singur. Deci ambele capete ale vieții sunt ale singurătății”

„Toată viaţa noastră nu facem altceva decât să interpretăm cuvinte. Noi pe ale altora, alţii pe-ale noastre. Şi cum să nu te gândeşti la ele, cum să-ţi fie indiferente, când urmele lor sunt de neşters?”

„S-au năruit şi se vor nărui civilizaţii, cultura însă e ceea ce supravieţuieşte civilizaţiilor materiale, iar ea va fi etern însemnată de pecetea geniului”.

„Regimuri vin, pleacă, țara rămâne”

„Eu sunt înapoiată și sunt naționalistă – nu știu de ce naționalismul este taxat atât de rău de parcă ar fi sifilis sau blenoragie, când în definitiv nu este decât atașamentul față de țara ta și de poporul tău, fără sa disprețuiești pe nimeni altcineva. De ce să se confunde naționalismul cu xenofobia? Nu au nicio legătură!…” (Citește mai departe…)