O scenă pe care o văd prea des. La sfârșitul orelor, un copil traversează locul de joacă ca să ajungă la părintele său. Se îmbrățișează călduros… și după asta aud cuvântul cu „P”. „Prietene” e un cuvânt care rezumă de ce atât de multe școli au dificultăți să controleze problemele de comportament.
Mult prea mulți părinți și profesori au credința greșită că sunt prieteni cu elevii. E ceva bine intenționat care vine din dorința de a fi plăcut de cei mai tineri, sau pentru că îți sunt simpatici. Dar îi bagă în ceață pe elevi. În cele cinci minute cât am stat la locul de joacă am văzut părinți care le vorbesc de la egal copiilor lor, numindu-i prieteni și încercând să fie „cool”, doar pentru a se transforma rapid în educatori duri, însă ciudat de ineficienți, țipând (de multe ori înjurând – altă problemă, de discutat altă dată) la același copil. Cum ne putem aștepta de la copii să treacă prin acest câmp de mine, când au de-a face ori cu dr. Jekyll ori cu Mr. Hyde?
Nu doar părinții sunt de vină pentru această abordare. Am asistat la o scenă în care un director a anulat pedepsele unui copil prost crescut deoarece credea că acel copil va răspunde mai bine la prietenie. Copilul pur și simplu a profitat de confuzia rolurilor, iar comportamentul lui s-a înrăutățit.
A-i disciplina pe copii nu este nici ușor, nici distractiv. Multe cursuri pentru profesori nu oferă suficiente recomandări pentru cum să controlezi comportamentul și să păstrezi distanța. Și în timp ce unele școli se descurcă de minune în a impune o cultură a respectului, altele sunt mult mai preocupate cu giumbușlucurile politicilor de comportament care au impact foarte redus.
Indiferent de motiv, profesorii și părinții care se comportă astfel pierd din vedere esențialul: părinții și profesorii sunt mult mai importanți decât prietenii. Prietenii sunt adesea tranzitorii și inconsistenți. Rolul nostru este constant: să îndrumăm, să educăm și să disciplinăm copiii plasați în grija noastră pentru a ne asigura că sunt capabili să funcționeze bine, să-și dezvolte întregul lor potențial și să îmbogățească societatea.
Fără delimitări clare pentru comportament, copii vor încerca în mod natural să profite, după cum am văzut de atâtea ori. După ce am predat cinci ani, am început de curând să fiu suplinitor și am ajuns în niște clase unde copiii mi se adresau de la egal la egal sau chiar ca unui inferior. Distincția între copii și profesor se șterge.
În timp ce luam prânzul, un copil de opt ani pe care nu l-am mai văzut vreodată, s-a apropiat de mine și mi-a spus: „totul e bine, prietene?” după care și-a întins mâna să-mi ia din mâncare. Uluit, l-am întrebat: „La fel vorbești cu toți oamenii mari?”. Mi se pare foarte îngrijorător că un copil de școală primară nu are nicio problemă când interacționează atât de familiar cu un adult. Este înfricoșător că există copii care iau în piept viața, fără frică de ceea ce se poate întâmpla, sau fără să înțeleagă riscurile unui asemenea comportament în lumea largă.
Recent, au fost trei momente în care a trebuit să le explic copiilor unde predau că ar fi o mare greșeală pentru ei să creadă că sunt prietenul lor. Am subliniat cât de mult îmi place să predau și cum îi respect ca învățăcei, dar că le-aș face un mare deserviciu dacă aș fi altceva decât profesorul lor, a cărui slujbă este să-i educe, să-i încurajeze și să mențină disciplina. În mod interesant, în urma acestor discuții hotărâtoare, disciplina și efortul elevilor s-au îmbunătățit. Este surprinzător cât de mulți asistenți au remarcat că acele clase aveau „nevoie de multă vreme de o mână forte”.
Ne putem juca cât vrem cu politici de management al comportamentului, dar mai întâi trebuie să ne asigurăm că știm și facem lucrurile de bază. Ne pasă foarte mult de elevii noștri. Dar nu sunt prietenii noștri și nu ar trebui vreodată să tânjim ca o persoană tânără să ne placă.
___________________________________________________
Secret Teacher: students aren’t your friends, so please don’t call them ‘mate’
Too many teachers and parents want to be liked by young people – but this undermines both discipline and respect
It’s a scene I witness all too often. A child walks across the playground at the end of the school day to their parent. They’re met with a warm welcome …and then I hear the “M” word. It’s a word that sums up why so many schools struggle to manage bad behaviour: “mate”.
Too many parents, and teachers, have a misguided belief that they are friends with schoolchildren. It’s driven by a well-intentioned desire to be liked by young people, or because they feel sympathetic towards them. But it’s confusing for students. In the same five-minute interaction on the playground I have seen parents talking to their children as equals, calling them mate and trying to be cool, only to turn into harsh but strangely ineffective disciplinarians, shouting (often swearing – another issue, for another time) at the same child. How can we expect children to navigate through this minefield, wondering whether they are dealing with the Jekyll or Hyde of an adult’s approach?
It’s not only parents who are guilty of this approach. I’ve witnessed a head of year remove punishments from a poorly behaved child because she felt the child would respond better to friendship. The child simply took advantage of the confusion of roles and his behaviour deteriorated.
Disciplining children isn’t easy, or fun. Many teacher training courses just don’t give enough guidance on how to manage behaviour and maintain a distance. And while some schools are great at establishing a culture of respect, others are more concerned with behaviour policy gimmicks that have little impact.
Whatever the reason, staff and parents who behave in this way are missing the point: teachers and parents are far more important than friends. Friends are often transient and inconsistent. Our roles are constant – to guide, educate and discipline the children in our care to ensure they are able to function well, develop their full potential and enrich society.
Without clear boundaries for behaviour, children will naturally try their luck – a problem I have witnessed. After teaching for five years, I recently started supply work and I have walked into classes where children have addressed me as an equal or even inferior. The separation from pupils a teacher needs to ensure they hold a position of respect and leadership in the classroom is becoming blurred.
At a school last week I sat having lunch when an eight- year-old child I had not met strutted up, said “Alright mate?”, and reached out to take some of my food. Flabbergasted, I asked him: “Do you speak to all adults like that?”. I find it deeply concerning that a primary school child felt comfortable approaching an unknown adult with such familiarity. It is frightening that there are children approaching life with no fear of consequences, or understanding of the potential hazards of such behaviour in the wider world.
Of course teachers should be approachable. But there are ways of maintaining a healthy separation as a staff member while also being a caregiver who has the child’s welfare at the centre of their considerations. This is why, for example, we never promise to keep secrets for children who approach us with a problem.
On three occasions recently I have had to talk to the class I am teaching and explain that it would be a huge mistake for them to think I am their friend. I have emphasised how much I enjoy teaching them and how I respect them as learners, but I would be doing them a disservice if I were anything other than their teacher whose job is to educate, encourage and maintain discipline. Interestingly, following those watershed chats the classes have improved in both discipline and effort. It’s surprising how many teaching assistants have commented on how the classes in question have “needed a firm hand for a long time”.
We can tinker all we like with behaviour management policies but first we need to make sure we have the basics right. We care deeply about our students; we’re not their friends – and we should never hope a young person likes us.
