Preocupat de ce vor zice alții; ușurelnic când are să ia hotărâri sub influența mulțimii; religios și naționalist de ochii altora, și în genere totdeauna cu privirea ațintită la ce vor face alții, românul pare dar a trăi sufletește mai mult cu o conștiință de grup, decât cu o conștiință a sa personală. În conștiința grupului își găsește dânsul pe de-a gata până și cele mai intime motive ale vieții sale zilnice. Casa lui este făcută după obiceiul românesc și nu după gustul său personal; masa lui de asemeni; haina lui, de asemeni; până și mormântul părinților săi, de asemeni. Românul nu caută să-și apropie natura externă cu gândul de a o transforma și a o diferenția după caracterul persoanei sale, persoana sa nu cere de la natură diferențieri speciale, ci ea se mulțumește cu acelea pe care le-a dobândit obiceiul neamului. Fiecare își face casă „ca lumea”, mănâncă „ca lumea”, se îmbracă „ca lumea” – ca „lumea albă” -, și se îngroapă „ca lumea”. Cine ar face altfel, ar face „ca nelumea”, și aceasta ar fi cea mai mare crimă. Fixarea personalității sale nu o caută românul nici în timp, precum nu o caută nici în spațiu. Români care să-și scrie biografia sau români care să eternizeze în piatră sau metal clipitele vremii sunt foarte rari. Ei trăiesc de zeci de secole lângă munți de piatră, și cu toate acestea piatra munților a rămas cu luciul ei natural, cu luciul pe care i l-au dat ploaia și vântul, fără să sufere vreo atingere de mână românească. Românul, când a avut câte ceva de păstrat l-a încredințat lumii. El și-a vărsat focul inimii într-o inimă tot ca a lui, și a evitat totdeauna să stea de vorbă cu sine însuși, sau să-și sape gândul pe piatră sau metal. Lumea chemată să-i știe gândul este lumea cu care el stă de vorbă; lumea cu care el poate cânta, juca și munci împreună; este lumea vizibilă lui și care îi absoarbe cu desăvârșire individualitatea.
Dar cu aceste însușiri, nu realizează el oare, românul, idealul pe care îl găsim foarte des propagat în vremea din urmă, idealul solidarității?
În adevăr, la ce tinde idealul solidarității sociale? La armonizarea sufletelor individuale într-un suflet al societății întregi; la ridicarea intereselor de grup deasupra intereselor pur personale… Românul, după cum am văzut însă, aproape că-și are sufletul individual absorbit în sufletul grupului. Nu reprezintă el așadar întruparea idealului solidarității?
Departe de așa ceva. Românul este tot așa de puțin un bun solidarist cum și membrul unei societăți primitive comuniste este un bun socialist. Pentru a corespunde idealului de solidaritate socială, i-ar mai trebui românului conștiința sacrificiului persoanei sale, apoi voința de a face un asemenea sacrificiu; și el nu are nici una, nici alta. El are un suflet gregar, și atâta tot. Prin „suflet gregar” sociologia înțelege altceva decât un suflet solidar. Solidaritatea este opera sacrificiului conștient, este ultima verigă în înălțarea morală a voinței, pe când „gregarismul” este o stare impusă de împrejurări și de tradiție. Solidaritatea este ținta spre care se îndreaptă cultura: „gregarismul” poate fi anterior orișicărei culturi, și unii sociologi pretind chiar că el este totdeauna anterior culturii.
Unitatea sufletească ce se stabilește între toți membrii unei societăți prin gregarism este cu desăvârșire de altă natură decât aceea care se stabilește prin solidaritate. Gregarismul se produce prin imitație, pe când solidaritatea prin încordarea și stăpânirea de sine. O societate cu suflet „gregar” nu opune imitației niciun obstacol: membrii ei având sufletele puțin diferențiate, lasă drum liber imitației, și aceasta se întinde de la o margine la alta a țării, pe când o societate cu suflete diferențiate opune imitației rezistență, iar unitatea între membrii ei nu se poate dobândi decât prin sacrificiu voit al persoanei fiecăruia. Gregarismul este o armonie a sufletelor, dobândit pasiv, aproape mecanic; – solidaritatea este o armonie cucerită prin lupta omului cu sine însuși, prin recunoașterea altora, după ce fiecare s-a cunoscut pe sine. Este o mare deosebire între gregarism și solidaritate.
Dar cu aceasta nu vrem să înțelegem că starea de gregarism este o stare plină de păcate și de care un popor trebuie să se rușineze. Gregarismul este o stare obișnuită la toate popoarele tinere, care nu au avut ocazia să se cultive mai adânc din cauza tinereții lor; și de tinerețe nu are să se rușineze nimeni. Rușinos ar fi când poporul nostru ar mai păstra starea de gregarism și după ce ar înceta să fie un popor tânăr.
Toate caracterele înșirate mai sus sunt așadar caracterele sufletului nostru gregar. Imităm ca oile faptele din jurul nostru și nu arătăm o energie decât când suntem în grup. La război ne luptăm voinicește, fiindcă acolo suntem umăr la umăr, dar la munca profesională suntem neglijenți, fiindcă aici fiecare este lăsat pe seama datoriei sale proprii. Nu avem curajul părerilor noastre, când este să ni le apărăm fiecare în parte, dar suntem poporul cel mai susceptibil, când este să ne rostim în grup, și ca grup. Ne aprindem ușor ca un foc de paie, dar ne și trece ușor aprinderea, cum trece și focul de paie, fiindcă sufletele noastre luate în parte sunt prea puțin personale ca să opună rezistență, și o dată ele aprinse au prea puțin substrat propriu ca să nu se și stingă ușor. Din cauza aceasta trecem foarte adesea prin adevărate crize sufletești. La fiecare doi-trei ani avem câte o criză naționalistă de un caracter deosebit. Aci ne afirmăm naționalismul amenințând pe bulgari, aci pe greci, aci pe evrei, aci pe unguri, aci pe austrieci… Este destul un gest dintr-o parte și un bun agitator care să ne trezească pentru ca imediat să ne vedem târâți într-un curent naționalist. Și ceea ce este mai trist este că mai totdeauna gestul provocator este exploatat, pe rând, de câte unul dintre presupușii noștri dușmani. Evreul ne îmbie să urâm pe grec, grecul pe evreu, austriacul pe ungur, ungurul pe austriac; totdeauna, după vorba bătrânească, noi ne facem coadă de topor pentru a lovi pe cineva. Dacă sufletul nostru ar fi mai puțin gregar, noi am fi mai consecvenți în idealurile noastre naționaliste, și, mai ales, în dușmăniile noastre. Prea plecăm des cu războiul sfânt în contra neamurilor străine. Prea ne aprindem ușor. Ar fi bine să ne dăm ceva răgaz înainte de a pleca cu naționalismul nostru în contra cuiva. Să judecăm mai de aproape pe evreul care ne îmbie să urâm pe grec, și la rândul său să-l judecăm și pe grec, sau pe acela care se trage din greci, – care ne îmbie să urâm pe grec. Să iubim și să urâm după cum cere firea noastră personală de români, iar nu să servim întruna drept coadă de topor pentru fapta pătimașă a celui dintâi excentric. Să ne iubim neamul și să fim solidari la sacrificii, dar înainte de toate să fim, fiecare dintre noi, cineva. Sacrificiul există, când știm că-l facem: turmele de oi, care se aruncă prin imitație în apă și se îneacă, nu fac niciun sacrificiu, fiindcă ele nu știu ce fac.
«Psihologia poporului român», 1937, Constantin Rădulescu Motru
Motru, ca profesor, este părintele a doi oameni care vor influenta diferit cultura și politica românească. Dacă Nae Ionescu a fost un patriot desăvârșit și un profesor de geniu, Lucrețiu Patrascanu a fost doar un comunist nenorociți. Nae i-,a adusin cultura romana pe Eliade, Noica, Tutea, Vulcanesc, Sebastian etc., în timp ce Patrascanu și gașca de calai bolșevici a trecut la mazilirea lor. Oricum, profesorul Motru este unic în cultura noastră.
Foarte adevărat !