Uneori numărul și intensitatea experiențelor trăite lasă urme în noi, consumă părți din noi, astfel, simțim că puterile noastre sufleteșți sunt mai slabe, că purtăm în noi un gol. Cei care trec din relație în relație cred că își „îmbogățesc” viața, având cât mai multe „la activ”, dar, de fapt, poartă în interior un gol imens, iar sufletul lor se erodează cu fiecare nouă „experiență”, până când ei înșiși ajung să simtă că au un mare handicap: incapacitatea de a iubi, de a se implica sufletește cu adevărat, de a fi responsabili, chiar frica de iubire și de implicare.
Un gol apăsător îi însoțește, oricât vor încerca să îl umple consumând alte și alte persoane. Fiindcă nu poate să-ți aducă niciodată împlinirea „consumul” de oameni. Nu e nicio împlinire, ci o pervertire a sinelui și o istovire a puterilor interioare care nu poate duce decât la moarte sufletească. Mai dureros este când acești oameni îi „ucid” sufletește și pe alții, după care îi leapădă ca pe niște obiecte, și li se pare „cool” acest lucru.
Nu numărul relațiilor îmbogățesc o viață, ci calitatea lor. Iar calitatea unei relații de prietenie sau de iubire înseamnă că ea e indestructibilă, că timpul și alte situații circumstanțiale (vârsta, boala etc.) nu o slăbesc, ci o întăresc și mai mult; iubirea ori e de esenţă veşnică, avându-și izvorul în prezența lui Dumnezeu din inima noastră, ori nu e deloc.
Tinerii care trec din relație în relație și mai văd și un motiv de laudă în asta nu capătă „experiență”, ci o sleire sufletească, însoțită de blocarea într-o stare de perpetuă imaturitate. Nu e o împlinire și o îmbogățire a vieții, ci un consum și o risipire, care îl transformă pe om într-un individ fluid, un adult infantilizat și bolnav sufletește, incapabil de a se dărui și de a crește ca persoană printr-o relație autentică de iubire, de comuniune. Oamenii nu sunt jucării. „Iubirea nu-i a vremii jucărie”, spunea Shakespeare într-un minunat sonet.
Mai împlinit și mai îmbogățit sufletește și mai desăvârșit în calitatea lui de persoană devine un om care a rămas toată viață alături de o singură persoană, pe care a asumat-o și cu care s-a unit deplin prin iubire, sub acoperământul harului lui Dumnezeu, realizând alături de acea persoană o creștere și o întregire reciprocă. Alături de care, pe o perioada îndelungată de timp, și-a format caracterul în exersarea virtuților – răbdarea, capacitatea de jertfă, îngăduința, fidelitatea, înfrânarea, stăpânirea de sine, ieșirea din sine către celălalt. Doar o astfel de experiență îmbogățește cu adevărat și îl ajută pe un om să dobândească maturitate și înțelepciune. Altfel nu se pot dobândi, oricât de multe relații ai „la activ” și oricât de multe citate despre iubire postezi pe Facebook din cărți pentru a impresiona pe alții!
Desigur, în vremurile noastre pare mai degrabă un ideal greu de împlinit a realiza acea comuniune cu o persoană, care să îți dea prilejul sporirii în virtuți, autocunoașterii, maturizării și împlinirii ca om, totuși, chiar dacă am iubit și ne-am simțit trădați, chiar dacă simțim că purtăm un gol apăsător, trebuie să credem că putem avea oricând puterea de a iubi din nou. Dacă cerem lui Dumnezeu această putere, fiindcă El vine și umple golul și ne dă puterea de a iubi din nou, de a dărui sincer și deplin, chiar și purtând răni mai multe în inima. La Dumnezeu, care vindecă rănile și înnoiește, totul este posibil!
Însă numai cel care se întoarce de pe calea către moartea sufletească, numai cel care ajunge la pocăință, la adevărata cunoaștere de sine, numai cel ce-și vede golul din sine înțelegând ce a dus la această cumplită sărăcire și e mânat de un dor sincer de Înviere – numai acela poate ajunge la adevărată iubire, pe care nu o va mai putea confunda niciodată cu surogatele de iubire.
Autor: Irina Bazon
