Românul nostru se pricepe la toate și știe orice. E și mândru nevoie mare de calitățile sale universale, ca un semn al „istețimii” proverbiale, despre care se presupune, niciodată certificat, că l-a consacrat… undeva, cândva, într-un plan la fel de universal.
Într-o țară străină fiind, la un moment dat, proprietarul stabilimentului ”îndrăznește” să cheme o echipă de electricieni pentru a schimba un bec. „…Un bec!!!”, râd împreună cu al meu prieten român, să ne „prăpădim”, nu alta!.. „Echipa putem fi noi: eu stau cu becul în mână pe scaun, iar el îl învârte. Și la sfârșit nu ne numim noi electricieni oare?!”. În fața maximei noastre condescendențe, proprietarul nu se rușinează de sine, ci e nedumerit. Ba are replică: „Bine, și eu știu să schimb un bec. Dar dacă are un defect ascuns, pe care nu sunt calificat să îl pot observa, asta ar produce poate un scurt circuit, poate un incendiu la un moment dat, poate o defecțiune a întregii instalații, pe care nu mai știu să o repar și nici nu e în puterile sau responsabilitatea mea, ci a lor, a electricienilor calificați”. Străinul avea o abordare matură pentru ceea ce păruse un fleac, pe când noi nu mai puteam răspunde nici la întrebarea copilărească „cine e prostul, eu sau tu?”, deși parcă plutea în aer. Raționamentul său căpătase tot mai mult sens, pentru a sfârși într-o lecție despre consecințele faptelor noastre ușuratice, pe care le producem doar pentru că… doar știm noi, am mai văzut, am mai auzit…
De multe ori, în locul calificării, îndreptățirii, a celor îndrituiți să se manifeste sau pronunțe, românul lasă hazardul, întâmplarea sau coincidența, de multe ori ireală, dar căutată, să se arate și să producă efecte. La fel de bine, oricum, ce contează? Las’ că merge și așa!.. La o dezbatere politică e oricând binevenit în studio un avocat, un polițist, la una de politică internațională poate oricând să se pronunțe o gospodină precum Tatoiu, în locul unui diplomat, oricum e mai originală oricând.
Ce să mai vorbești despre discuțiile libere, unde nu există expresia „nu știu”. Românul o va înlocui cu orice are cea mai mică legătură cu domeniu în discuție. La noi experții nu valorează două parale. Sunt doar niște privilegiați care știu lucruri pentru că au avut prea mult timp liber. Și nici măcar nu știu bine, ci au cuvintele potrivite. Tot noi știm mai bine în realitate, doar că nu avut șansa, ne-a fost potrivnică soarta …vânturile, valurile vieții ne-au împiedicat să mai punem și în cuvinte lucrurile asupra cărora, altfel, trebuie să recunoaștem, avem mereu o reprezentare aproape perfectă… Pentru că, așa, în linii mari și exact unde contează, domeniu în discuție, orice domeniu, nu ne poate păstra niciun secret. Poți să-i spui românului nostru, spre exemplu, că relațiile internaționale comportă o vastitate la a cărei deslușire lucrează de o viață întreagă o armată de experți mereu obosiți în spatele ministrului de externe pe care îl văd la televizor. Dar dacă vine vorba la o adică de o situație particulară, românul îi dă peste gură ministrului, pentru că știe exact ce trebuie, pentru că a citit, auzit, undeva, ceva, pe acolo, frânturi care capătă pe loc valori de cunoștințe și tot atunci de convingeri, și cele mai valide, evident.
La fel în ceea ce privește cultura, cea generală, cea mai generală: ia românul nostru în mână o carte de religie și ai deja un teolog, deschide o carte de economie și te trezești cu explicațiile unui economist, frunzărește o carte de filozofie și vorbești cu un filosof. Dacă a mai și citit-o? Poate. A citit din ea, în orice caz. Altfel cum ar ști atât de bine ceea ce doar știe, poate fără posibilitatea de mai compara cu altceva.
Ori
nu știe el geopolitică?! Ori nu știe el economie?! Ori nu știe el
politică?! Ori nu știe el fotbal?!
Tot așa ginecologul
ajunge ministru al educației, șoferul director, tractoristul
președinte. Dacă au mai și trecut prin vreo fabrică de diplome,
ori nu știu ei politică sau administrație?! Ba chiar au și
cuvintele potrivite câteodată…
Efectul indirect și sigur al
acestei atotpriceperi a fiecăruia și oricui, manifestate mereu în
locul celor îndreptățiți, e că românii noștri își transformă
unii altora și opiniile și realitatea din unele proaste în unele
și mai proaste în mod continuu. E un cerc al viciului de cunoaștere
și un carusel al tâmpeniei.
Iar când se strică
…instalația electrică, adică țara, cum se întâmplă de 30 de
ani, nimeni nu mai știe exact nici cine e de vină, nici cum s-a
întâmplat și nici de ce. Ei, dar asta nu înseamnă că ar putea
să o recunoască sau că nu s-ar pricepe să o repare. Fiecare știe
exact ceea ce trebuie, numai că soarta, vânturile și valurile
vieții i-au împiedicat să mai fie și experți, și responsabili,
și îndreptățiți să o repare. Altfel, noi știm orice și
oricând, numai cum am ajuns în situația în care suntem ca țară…
Mmm, parcă, totuși, ne scapă ceva… Oare cine o fi schimbat becul
și cu ce?!
