Psihologia industriașului

Îndemnul spre carierele industriale formează astăzi un punct însemnat din programul învățământului nostru public. În ultimii ani, el a fost practicat de toți oamenii politici, fără deosebire de partid. Toți văd în îndrumarea tinerei generații spre carierele industriale un profit pentru țară; mai mult încă: o asigurare pentru viitorul acesteia.

În consecință, s-a lucrat, pe cât s-a putut, pentru realizarea acestui îndemn. S-au creat școli practice de arte și meserii de diferite grade; s-au încurajat toate începuturile inițiativei particulare spre același scop. În liceu s-a dat posibilitatea unei pregătiri mai solide pentru școlile superioare de specializare. În sfârșit, Universitatea este pe cale de a se transforma, catedre de științe aplicate s-au înființat. Alte catedre noi sunt așteptate. Avântul este pornit. Să sperăm că el se va susține și că va da roadele dorite.

Peste câțiva ani, 10 – 20 cel mult, vom avea o seamă de tineri formați pentru carierele industriale. Sufletul nostru național se va îmbogăți atunci cu un caracter nou: acela pe care îl va aduce tipul industriașului român.

În adăstarea lui să facem puțin cunoștință cu tipul industriașului din țările unde industria este destul de dezvoltată. Să examinăm alcătuirea sufletească a acestuia, tendințele și ideile sale caracteristice, cu un cuvânt, psihologia sa; nu cu intenția de a pune în evidență un model de imitat – căci tipurile sufletești nu se pot niciodată imita cu succes -, ci pentru a servi educației viitorilor noștri industriași, prin descrierea unui model cu care ei au să fie mai mult sau mai puțin înrudiți. Evident, industriașul român va avea caracterul său specific alături de cel străin; așa precum funcționarul, profesorul, inginerul etc., de fel români, se deosebesc de cei de aceeași breaslă din alte țări. Naționalitatea își păstrează în toate și peste tot drepturile sale. Nu mai puțin însă, cu toată deosebirea dintre ei, între industriașul român și cel străin vor fi multe elemente comune, din punctul de vedere al alcătuirii lor sufletești – în tot cazul, mai multe probabil decât se presupune la prima vedere. Sunt chiar oameni de știință care susțin că între reprezentanții aceleiași bresle din diferite țări sunt mai multe asemănări decât dintre reprezentanții diferitelor bresle din aceeași țară. Adică, asemănarea produsă prin genul comun de ocupație biruiește adeseori asemănarea produsă prin comunitatea de origine.

Oricum ar fi de altminteri, industriașul român este bine să cunoască pe alterul său de aiurea. O argumentare mai îndelungată este de prisos.

Să examinăm așadar care sunt tendințele și ideile caracteristice care compun tipul sufletesc al industriașului de aiurea și să începem prin a descrie natura lui expresivă, adică manifestările externe sub care sufletul lui ni se prezintă ochilor.

Tipul industriașului este ușor de recunoscut în mijlocul unei societăți. Nervozitatea înfățișării lui izbește de la prima vedere. Industriașul se agită; cere informații; este de o extremă curiozitate; iubește tot ce este nou; urăște rutina. Dar nervozitatea sa nu este bolnăvicioasă. Un nervos bolnav alături de dânsul este ușor de deosebit. Nervozitatea industriașului este un efect al tensiunii voluntare exagerate. Privirea sa este cercetătoare. Atenția sa se menține încordată. La bolnav nervozitatea se traduce prin semne contrarii. Privirea bolnavului este vagă, iar atenția capricioasă. O confuzie între ei este ușor de evitat. Mai ușoară este confuzia între industriaș și bine cunoscutul sportman. Și acesta se agită, și acesta este curios. Înfățișarea unui sportman are într-însa apoi și acea nervozitate virilă pe care o are înfățișarea industriașului. De multe ori chiar, tensiunea voinței unui sportman întrece, ca manifestare externă, pe aceea a unui industriaș. Un automobilist, un jucător la curse, un excursionist tirolez, un vânător etc., în anumite momente ale lor, au o înfățișare quasi-eroică. Industriașul pare atunci ca un mic bolnav pe lângă dânșii…

Dar confuzia este totuși numai trecătoare. Un sportman se deosebește de un industriaș prin multe și adânci diferențe. Înainte de toate, înfățișarea unui sportman prezintă prea dese intermitențe. Tensiunea prea încordată și apatia vădită alternează de la un moment la altul. Activitatea sportivă este asemănătoare jocului. În anumite momente ea atinge culmea tensiunii, dar curând după aceea nivelul său scade și ajunge jos de tot, întocmai ca și intensitatea plăcerii la un joc care sfârșește. Sportul poate da cel mult pentru câteva momente iluzia unei activități virile. În aceste momente confuzia este cu putință. Pentru a o evita însă, este destul să prelungim cercetarea noastră un timp mai îndelungat. Atunci totdeauna confuzia între sportman și industriaș dispare.

Prin alte câteva caractere, tipul industriașului se aseamănă apoi cu tipul omului de știință și tipul artistului în genere. Dar nu mai mult ca cele precedente.

Omul de știință are simțurile cultivate înadins pentru a prinde și utiliza noutățile. Curiozitatea sa este vie. Atenția și voința încordate. Artistul, de asemeni, este iubitor de inovații și dușmanul rutinei mai mult decât oricine. Nervozitatea sa este continuă și virilă adeseori. Cu toate acestea, distincția se păstrează între aceste două tipuri și acela al industriașului.

Înfățișarea omului de știință este mai liniștită. Activitatea sa este mai regulată, mai canalizată decât a industriașului. Gesturile care o exprimă au o coordonare proprie, ușor de recunoscut. Ușor de recunoscut sunt și gesturile sufletului de artist față de acelea ale industriașului. Omul de știință și artistul își trădează prin înfățișarea lor externă atitudinea specială din care privesc lumea înconjurătoare. Atitudinea lor teoretică și contemplativă restrânge comunicativitatea cu cei dimprejur, sau când comunicativitatea se stabilește, ea este parțială și condusă într-o anumită direcție. Industriașul, din contră, trăiește în deplină actualitate. Curiozitatea lui se îndreaptă în toate direcțiile. Gândul și fapta sa merg deopotrivă înaintea gândului și faptei celor dimprejur. Industriașul nu cunoaște momente de distracție atât de caracteristice în ținuta omului de știință și a artistului. Pentru el totul pare a avea un interes imediat. Vorbirea sa n-are logica pe care o întâlnim în vorbirea omului de știință, nici coloritul pe care îl are vorbirea artistului, dar, în schimb, ea întrunește la un loc ambele calități. Este de o logică mai puțin abstractă și de un colorit mai puțin subiectiv. Ea este întotdeauna extrem de interesantă.

În rezumat, înfățișarea industriașului este aceea a omului care voiește să impună și să captiveze totdeodată.

II

Cam astfel ni-l prezintă literatura pe industriașul din țările apusene. Un tip nou și cu multe variante individuale.

Să examinăm acum care sunt tendințele și ideile care animă această înfățișare externă. Să cercetăm sufletul lui însuși.

În această privință suntem mai precis informați. Istoria culturii omenești ne prezintă toate datele de care avem trebuință.

Activitatea industrială este veche în omenire, dar tendințele și ideile care compun sufletul industriașului din zilele noastre sunt relativ noi.

În vechime, oamenii credeau că invențiile sunt toate datorate zeilor. De cele mai multe ori, aceste invenții, în loc să fie utilizate în viața practică, erau consacrate cultului religios. Astăzi încă în templele budiste de prin Japonia și Tibet se găsesc o mulțime de instrumente întrebuințate pentru cult (și în special cităm între dânsele roata pentru rugăciune), care cu toate, în realitate, sunt niște vechi invenții industriale.

Din vechime până astăzi, s-a schimbat însă foarte mult mentalitatea omenească, mai cu seamă în ceea ce privește aprecierea relativă la natura și rolul invențiilor.

Omul are acum mai multă încredere în puterile sale. El își revendică dreptul de a inventa și de a aplica după voie invențiile în viața practică. De pe urma acestor invenții el așteaptă cu încredere îmbunătățirea traiului său. Modestia de odinioară a făcut loc prezumției.

Această schimbare nu s-ar fi putut dobândi însă, dacă nu s-ar fi schimbat și modul de producere al invențiilor. Principala schimbare este chiar aceasta din urmă. Din ea decurge, ca o consecință naturală, cea dintâi. Asupra ei trebuie să ne oprim dar ceva mai mult.

Primele invenții pe care le-a cunoscut omenirea au fost datorate întâmplării. De aceea poate ele au și fost atribuite zeilor. Invențiile din zilele noastre sunt datorate unor cercetări conștiente și urmărite după un plan metodic.

Aceste cercetări conștiente, conduse după un plan metodic, constituie o bună parte din ceea ce se înțelege astăzi sub numele de știință.

În dezvoltarea științei stă miracolul schimbării de atitudine pe care a luat-o omul față de zei și de natură.

În adevăr, nu e concepție mai ademenitoare pentru a pune la încercare încrederea omului în puterile sale, de cum este aceea a științei.

Pentru știință, natura externă se despică într-o mulțime de fenomene elementare, care toate urmează unor legi constante. Fiecare serie de fenomene este grupată sub o lege mai generală, prin mijlocirea căreia se cunoaște ordinea de succesiune a fenomenelor cuprinse sub dânsa. Orice fenomen se poate prevedea, fiindcă fiecare este legat de celelalte ca într-un lanț. Fenomenele din diferite grupe nu sunt nici ele străine unele de altele. Legile generale, care le grupează, se subsumează și ele, la rândul lor altora și mai generale, așa că din toate se formează un singur lanț de succesiune, în care fiecare fenomen își are ordinea sa. În limbajul științei se zice: fiecare fenomen este o verigă din lanțul de succesiune al manifestărilor energiei universale. Legile științifice fixează modul și cuantumul de transformare a unora în altele. Fiecare se poate prevedea, fiindcă fiecare este determinat cauzal de condițiile în care se produce.

Mâna omului n-are să creeze nimic; ea n-are decât să dirijeze fenomenele naturii, și acestea singure aduc rezultatul dorit. Greutățile se vor ridica și fără ca umerii omului să intervină, dacă mintea acestuia va ști numai să dirijeze fenomenele elementare ale expansiunii gazelor, sau ale electricității. Transporturile se vor face pe apă și pe uscat prin mijlocirea aceleiași direcțiuni date forțelor naturii. Obiectele necesare vieții se vor lucra în fabrici. Aici omul va da direcțiunea, iar munca brută o va face vaporul sau electricitatea – încătușate și silite să se transforme după lanțul cauzal pe care omul îl orânduiește singur…

Acestea sunt promisiunile științei. Omenirea le ascultă și le urmează cu punctualitate de mai bine de două secole.

În mare parte adeverindu-se, cum n-ar fi ademenit ele încrederea în forțele omenești?

În secolul trecut, mai ales, promisiunile științei s-au multiplicat peste măsură. În secolul nostru ele continuă cu același succes. Asistăm în fiecare an la minunile care rezultă de pe urma cercetărilor metodice conduse de oamenii de știință. Analiza asupra naturii pătrunde din ce în ce mai adânc, apropiindu-se de găsirea celor mai elementare fenomene. Și cu cât această apropiere se face, cu atât și sfera de aplicare a tehnicii omenești se întinde. Asupra fenomenelor elementare directiva omului este mai exactă și mai sigură.

Înainte cu două secole, dacă știința nu făcea aceleași promisiuni și tehnica nu profita de pe urmele ei, cauza era tocmai că direcțiunea sa nu era înspre găsirea legilor care guvernează elementele naturii. Știința se mărginea la descrieri generale și metafizice asupra obiectelor sau fenomenelor totale ale naturii. Cei vechi descriau focul, apa, aerul și pământul și speculau asupra legilor care reglementau combinarea acestora. Ce rol putea însă să aibă mâna omului în dirijarea unor fenomene așa de complexe? Niciunul, negreșit. De aceea influența asupra lor era lăsată pe seama zeilor.

Mai târziu, descrierile metafizice cedară locul descrierilor mai exacte și mai minuțioase, dar aplicările lor în practică erau încă anevoioase. Concepția pe care o da știința despre natură era încă subiectivă. Omul nu vedea posibilitatea adaptării fenomenelor naturale la trebuințele vieții practice. Iar atunci când necesitatea îl obliga, el copia pur și simplu fenomenele totale ale naturii. Astfel, primii mecanici, primii industriași dau instrumentelor lor formă de animale sau de organe omenești. Mintea lor nu se putea emancipa de vechea concepție antropomorfică. Activitatea lor industrială, ei nu o puteau concepe decât după modelul pe care-l oferea activitatea animalelor din experiența restrânsă a vieții de toate zilele.

Numai când progresul științei aduse înlocuirea vechii metode descriptive și subiective cu metoda nouă genetică, tehnica omenească își luă avântul. Instrumentele industriașilor pierdură forma animalelor, sau a organelor omenești. Mașinile nu se mai numiră după nume de animale. Ele deveniră încetul cu încetul ceea ce sunt și astăzi: aparate de coordonare a forțelor elementare ale naturii în vederea dobândirii unui efect practic.

În acest nou stadiu știința se găsește de aproape două secole. Acest nou stadiu este prielnic, înainte de toate, industrialismului.

Concepția științei de astăzi este concepția teoretică pe care o are orișice industriaș despre natură.

Dar această concepție nu este patrimoniul său exclusiv. Omul de știință are despre natură aceeași concepție. Diferența între ei este totuși destul de accentuată.

Omul de știință se mulțumește cu concepția teoretică a științei și nu urmărește aplicațiile sale practice. Sufletul său este satisfăcut, când funcțiile intelectuale au prins în rețeaua judecății firul cauzal al fenomenelor. Câștigul practic care s-ar putea trage din dirijarea acestor fenomene nu-l tentează: sau, mai bine zis, el nu-l socotește de aceeași importanță cu înțelegerea însăși teoretică. Omul de știință se mulțumește cu coordonarea și dirijarea fenomenelor naturii pe care le obține el prin mijlocul instrumentelor de laborator.

Industriașul nu-și are mulțumirea numai într-atât. Sufletul său găsește în concepția teoretică a științei mai mult un îndemn decât o mulțumire. El urmărește aplicațiile practice ale științei. Instrumentele sale de laborator sunt mașinile industriale, sunt fabricile. Iar rezultatul activității sale îl găsim pe piața comercială a lumii.

Într-o privință însă, mecanismul funcțiunilor sufletești ale industriașului și ale omului de știință se aseamănă până la identitate. Și anume: aceeași îndârjire în continuarea muncii începute o constatăm la industriaș ca și la omul de știință. Unul și altul nu cunosc starea sufletească, așa de mult cunoscută altora, de a fi sătui de muncă. Pentru omul de știință, ca și pentru industriaș nu există un capăt al activității. O cercetare științifică atrage pe alta; o invenție industrială deschide noi perspective. Sfârșitul nu se zărește niciodată. Veșnica goană, la omul de știință, ca și la industriaș, după mai bine, după perfect…

De aici nervozitatea industriașului de care vorbeam mai sus.

Artistul în această privință este mai fericit. Opera sa își găsește sfârșitul în sine însăși. O operă bună de artă este o operă perfectă.

Industriașul, ca și omul de știință nu cunosc mulțumirea pe care o sugerează iluzia perfecțiunii. Ei sunt condamnați la o veșnică agitare.

III

Natura este așadar pentru industriaș un complex de fenomene elementare în care omul poate să introducă o direcție voită în vederea atingerii unui efect practic.

Până unde se întind însă marginile acestei naturi?

Pentru unii industriași marginile acestea nu merg mai departe de natura propriu-zis materială, adică de natura ce înconjoară domeniul societății și moralei omenești. În acest din urmă domeniu, industriașii aceștia nu văd posibilitatea să-și aplice concepția lor. Societatea și morala sunt pentru dânșii niște alcătuiri supranaturale, în care voința nu are să se amestece.

Acești industriași nu sunt însă dintre acei care au succes. Acei care au succes nu cunosc asemeni restricții.

Domeniul social, ca și domeniul moral, se subsumează concepției generale schițate mai sus. Industriașul care nu ține seamă de acest adevăr este condamnat să se prenumere mai curând sau mai târziu între cei zdrobiți de concurența celor mai bine pregătiți.

Un exemplu ni-l oferă în această privință învingerile suferite pe piața comercială de industriașul francez față de industriașul german. Industriașul german pare că a înțeles mai înainte decât industriașul francez că lumea morală poate fi și ea dirijată, și că omul care cunoaște legile ei își face mai ușor un drum spre reușită decât acel care le nesocotește. În consecință, industriașul german studiază gusturile și obiceiurile popoarelor în mijlocul cărora gândește să-și vândă produsele fabricii sale. Toate cusururile și presupusele calități morale sunt studiate. Un popor este mai cult, altul mai sălbatic; unui popor îi place luxul ieftin și sclipitor, altuia lucrul durabil și de valoare. Industriașul german are marfă pentru toate gusturile. Fiecare popor care intră în contact cu dânsul este judecat și cumpănit. Sufletul social este analizat – după sfatul compatriotului său A. Bastian, care a recomandat, cu mulți ani înainte, înființarea catedrelor de psihologie etnografică pe lângă toate universitățile – și astfel, după ce analiza sufletului social al străinului este făcută, diagnoza înclinațiilor fiecăruia stabilită, industriașul german pornește o marfă potrivită. Pentru un asemenea industriaș nu există întâmplare și noroc. El pășește pe baza unui plan științific bine alcătuit. În mintea lui, fiecare popor își are fizionomia exactă, copiată după realitate. Cerințele fiecăruia el le cunoaște și caută să le satisfacă. Industriașul francez crede din contră pe toată lumea după chipul și asemănarea sa. El trimite la toți aceleași produse industriale. Produsele sale sunt în cele mai dese cazuri superioare; și cu toate acestea desfacerea lor se operează cu dificultate. Nu sunt potrivite gustului public. Ele sunt superioare sau inferioare după ocazie. Industriașului francez, cu un cuvânt, îi lipsește abilitatea.

Abilitatea însă nu consistă în altceva decât în larga aplicare a concepției științifice asupra întregii naturi: asupra celei morale, ca și asupra celei materiale.

Această abilitate este indispensabilă oricărui industriaș care vrea să reușească. Acei care reușesc o au.

Prejudecățile morale nu constituie o piedică pentru aceștia. Coûte que coûte, fabrica trebuie să funcționeze; firma trebuie să învingă.

Cumpărătorul trebuie să fie constrâns să-și deschidă punga. Și constrângerea cum poate fi operată pe cale pașnică, dacă nu prin apropierea sufletească a producătorului de cumpărător, prin stimularea gusturilor și apucăturilor cumpărătorului? Acesta din urmă, ca și obiectele celelalte ale naturii, este o fortăreață care trebuie forțată să se predea. Predarea se obține prin aceeași strategie. Despici ceea ce era unit; studiezi modul de funcționare a elementelor; coordonezi și dirijezi apoi cursul vieții elementelor înspre efectul ce dorești să-l obții.

Așa procedează industriașul făcut pentru succes. El are mintea limpede și inima liniștită. Voința sa nu se subtilizează în speculații abstracte, cum se întâmplă la omul de știință pură; nici nu se consumă în salturi inegale, cum se întâmplă la sportman; voința trebuie să aibă un curs regulat și veșnic gata a învinge obstacolele ce-i ies în cale.

Sufletul industriașului este ultimul produs al culturii moderne. În el se regăsește întreaga fire a acestei culturi: energia intensivă, tendința spre dominare, nervozitatea care susține o muncă fără preget…

Este acesta un suflet simpatic?

Da și nu, după cum este criteriul moral al aceluia care răspunde.

În orice caz, el este sufletul pe care noi, românii, trebuie să-l cunoaștem mai de aproape. Căci de el ne izbim mai adeseori. El este împuternicitul legal și nelegal al mult doritei culturi apusene. Lui trebuie să-i plătim vamă, înainte de a ajunge să facem cunoștință cu aceasta din urmă.

Dacă este sufletul industriașului simpatic sau nu, acesta este un lucru secundar. El este o forță, și acesta este lucrul principal.

«Psihologia poporului român», 1937, capitolul «Psihologia industriașului», Constantin Rădulescu Motru