Dacă ar cumpăra cineva venit din neant cu un bănuț perspectiva, punctul de vedere asupra …oricăror lucruri pe care poate să o producă românașul nostru gânditor de ocazie mai cult sau mai tăntălău, mai cunoscut și recunoscut, ca „opinie publică”, sau mai obscur, producător isteț de comenturi pe facebook, PIB-ul României, pur și simplu, ar exploda…
La noi totul, dar tot ce există în planul ideilor despre realitatea în mișcare și transformare care ne înconjoară nu e pe bază de adevăr, în sensul de stabilire cât mai exactă și minuțioasă a veridicității, nu are nicio legătură cu a determina că „ceea ce este este ceea ce este sau că nu este ceea ce nu este”, cum definea Aristotel adevărul logic, nu are, prin urmare, nicio legătură nici cu logica.
Nu! Adevărul este mereu personal și stă exact acolo de unde vine privirea, abordarea emitentului, din unghiul său. Și astfel ai să vezi editorialistul proaspăt ferchezuit în fotografia de rubrică din ziar abordând o mimică gravă care exprimă din start și din principiu: „Dar stați să vă spun EU cum stau lucrurile!” …Ce să mai spui?! Sunt fascinanți Cristoiu, Nistorescu, Stănescu, Popescu și toți și oricare ce ar reuși să fie ca ei. Fascinanți nu prin adevărurile lor, care nu există, pentru că nimeni nu le va mai ști a doua zi, ci din perspectiva originală și laborioasă de astăzi. Se caută cu tot dinadinsul uimirea și emoția publicului care, preferabil, ar trebui să cadă într-o admirație vecină cu proslăvirea sacră a autenticului, inegalabilului opiniot ocazional …Adevărul? Care adevăr?! Al cui?!
În social-media, în special pe facebook, se desfășoară, rulează trepidant o adevărată junglă a experților în nimic, propriu-zis a celor care reușeșc să reducă dezbaterea la nimic, adică la ei. La ei, cei care, cu o snoavă, un banc sau pur și simplu din puțul mâlos al propriei gândiri reușesc să ducă totul în derizoriu, în vreme ce se înalță plenar deasupra neantului, „fenomen astronomic” care se petrece tocmai atunci când interpretarea chiar nu mai are nicio legătură cu subiectul. Un astfel de „astru” poate să-și arate strălucirea doar în noapte, a minții.
Fiecare are adevărul lui, pe care și-l construiește din împrumuturi de la un editorialist sau altul (dar astea sunt cele mai fericite cazuri) sau din postările de pe facebook ale celor mai extrovertiți și dezinhibați. Micul furtișag de cuvinte și mici idei e chiar la el acasă. „Ia să vedeți cum o dau eu acum!…”, își spune șmecherașul troglodit, un obișnuit al birtului cu dictoane moraliste și moralizatoare din colț, devenit pe furiș o instanță a verbului bine trimis la țintă pentru… oricine s-o găsi. La ei cele mai adânci cugetări împrumutate se împletesc cu cele mai de prost gust și de duzină glumițe, cu cele mai paradoxale paralelisme posibile, dacă nu cu exprimările cele mai dure și invectivele cele mai inovatoare. Totul pentru originalitate și audiență, căreia… trebuie să-i placă, să râdă, să se înfurie, să se înspăimânte. Să gândească?! Ce-i aia?! Nu e nici timpul, nici locul, putem doar reacționa.
În general și în particular, lumea comentacilor, de toate proporțiile social-culturale, e un sanatoriu din care medicii s-au refugiat răniți în orgoliu profesional, și nu numai. Rezultatul e unul logic și previzibil: nimic nu mai rezistă, nimic nu stă în picioare, totul e fluctuat, până și așa-zisele credințe, așa zisele valori, care sunt șlefuite și reamenajate, dupa chipul și asemănarea opiniotului cel mai inspirat al zilei.
La un enunț al altcuiva românul nu va putea spune decât: „Da, dar…”, pentru a-și aduce propria contribuție. În țara noastră nu ai să întâlnești situația în care interlocutorul tău spune „Asta este adevărat”, fără a avea nimic de completat. Nu, nu se întâmplă! La noi nu mai există adevăruri obiective și nu mai există adevăruri în sine, cum nu există adevăruri și atât. Pare că s-a căzut demult de acord că o căutare a adevărului din lucrurile curente este doar o îndeletnicire destinată naivilor. În legătură cu toate lucrurile există doar două atitudini, una gravă, sentențioasă, iar alta amuzată, hâtră, batjocoritoare. Românul de astăzi nu mai are autenticitate, nu mai are nici solemnitate în trăire, decât una căutată, cum nu are nici umor, decât, la fel, de împrumut, nefiind de mirare că tocmai asta e țara în care bancurile din gură în gură prind cel mai bine.
În acest context, profesorilor universitari, doctorilor în istorie, sociologie sau orice știință socială, specialiștilor adevărați, care ar avea adevăruri de spus, le-au mai rămas doar interviurilor și conferințele pentru a se pronunța, doar post-factum, asupra realităților schilodite de hora degenerată a opinioților de toate mărimile și capacitățile intelectuale: „Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu mințile fărâmă,/ Să-nvârtim hora prostiei/ Pe pământul României!”.
