Vulpea când nu ajungea la struguri spunea că sunt …corupți

Românii care au ca o importantă preocupare și angoasă corupția și anticorupția, o frustrare recurentă în legătură cu hoția politicienilor din țara noastră, se împart în două categorii: unii sunt sincer afectați de orice act samavolnic de corupție, pentru că le lezează sentimentul profund interiorizat al dreptății, o concepție asupra lumii și ordinii lucrurilor în care injustiția le destabilizează echilibrul interior, universul interior care gravitează în jurul a ceea ce e corect, moral sau dat de Dumnezeu. Sunt puțini, dar încă mai viețuiesc. Frustrarea lor față de hoția, raptul meschin și tâlhăresc al unora din ceea ce li se cuvine și celorlați este cumpătată, precum sunt și ei. Tocmai ei sunt cei care nu își fac un scop în viață din a blama tot sistemul, ci speră la o îmbunătățire progresivă a legilor.

Dimpotrivă, ceilalți sunt doar frustrați și zgomotoși, și asta din sentimentul, pe cât de ascuns, pe atât de real că nu sunt parte din „ingineria” pusă la cale de politicieni și care le permite să parvină pe căi la limita sau dincolo de lege fără să plătească ponoasele. Pentru ei situația e intolerabilă și trebuie schimbată imediat… pentru ca să ajungă și ei la cașcaval. Un astfel de caz, o astfel de speță s-a dovedit a fi și „justițiarul” Dan Barna.

Cele două categorii mai pot fi separate și după faptul că pe cei cu adevărat drepți și corecți nu prea îi intersează cantitatea jafului. Și e firesc să fie așa, pentru că ei sunt oripilați de ideea în sine de furt, de nedreptate, care le destrămă echilibrul și peste care nu mai pot trece, pentru a ajunge să facă calcule. În vreme ce pe cei care nu sunt „în cărți” se opresc asupra cifrelor, îi intrigă cel mai mult cantitatea, proporțiile delapidărilor despre care ajung să fie informați și conștienți, și trăiesc personal intens drama cu cât acestea sunt mai mari. E frustrarea vulpii care nu a ajuns la struguri: oricum erau… ilegali.

Prin urmare și pe scurt, primii spun „Ăia au furat”, și le e destul, ceilalți spun „Cât au furat ăia!…” și nu se mai pot opri din a aprofunda subiectul. Iar prin asta se autodemască, pentru că orice om cu o gândire și principii sănătoase nu zăbovește câtuși de puțin asupra lucrurilor și ideilor care îi repugnă, el doar le respinge.

O altă deosebire este că oamenii cu adevărat corecți și cinstiți își duc frustrarea legată de hoția politicieilor în jos, blamând corupția politică pentru sărăcia celor mulți, și nu pot să nu alunece pe panta sentimentală. Cei din a doua categorie își duc frustrarea în sus, acuzând hoția pentru faptul că nu sunt destule afaceri prospere, și nu pot să nu fie practici, gândind că printre aceste afaceri s-ar putea strecura și ei mai lesnicios, cam pe aceleași căi. Pentru că… practic ei nu contestă și nu clamează nimic altceva decât că nu sunt acolo, în joc, în cărți, și atunci când în fața celorlalți spun „Ia uite cât a furat ăla…”, în sinea lor se zbate, conștiet sau inconștient, „Ia uite cât a furat ăla și eu mai nimic!…”.

Primii mai păstrează încă ideea ”naivă” că a fi politician e o slujbă prin care te pui la dispoziția celorlalți, în care te sacrifici pentru binele general, și au și ideea de patriotism, ceilalți sunt universaliști și știu prea bine că politica e peste tot un joc al intereselor personale și de grup, al jocurilor murdare și meschine, care trebuie să aibă, de abia în al doilea rând, și un efect benefic pentru societate. Iar aici Dan Barna este, din nou, un perfect… exponat.

În România, cei din a doua categorie nu vor eliminarea corupției, a corupție în sine, ci adaptarea la corupția Occidentului, unde, mascată de industria lobby-ului, gândirea speculativă financiară și arta negocierii, corupția e un mod de viață. Ei știu prea bine pe undeva, au conștientizat, chiar dacă nu recunosc sau chiar nu își recunosc, că sistemul capitalist e corupt în sine, la bază și în fundamentele sale. Lupta din politica românească nu e împotriva corupției ca idee, pentru că asta i-ar aduce pe politicienii români să nu mai aibă un limbaj comun cu cei occidentali, ci între corupția românească, în care politrucul își bagă mâinile până peste coate, și cea delicată, din vârful degetelor, de „suprafață”, de „supervizare”, cu întreg sistemul în spatele tău, pe care a practicat-o și Barna și o practică zi de zi și băncile și transnaționale în țara noastră. Iar legile trebuie modificate în sensul celei din urmă…