„Degeaba i-am ocolit. Şi i-am ocrotit. Tot morţi au fost”

Mărturie dată acum mai bine de două decenii pentru revista «Memoria». Este scrisă de o nucșoareancă din familia Jubleanu, cea care a avut enorm de suferit în urma participării la mișcarea de rezistenţă anticomunistă de la poalele Făgărașilor, versantul sudic. Prima a căzut mama, Maria, strigând – „Trage, Titule, să scape băieţii!”.

Titu a fost interogat și torturat sistematic ani și ani până să fie executat în 1959 alături de camarazii săi. Băiatul cel mare, Constantin, a pierit cu arma în mână la Râpele cu Brazi, preferând moartea decât să fie prins de viu. Surorile Verona și Matilda au încăput pe mâna torţionarilor Securităţii, care s-au întrecut pe ei în a le smulge mărturii despre partizani. Singur fratele cel mic de doar doi ani nu a intrat în acest malaxor satanic. Dar cu siguranţă că a avut și el de suferit ca adolescent, ca adult apoi, fiu de „bandiţi”. Mărturia Veronei, în propoziţii scurte, simple, sacadate, se citește cu lacrimi în ochi. Când treci dincolo de cuvinte, nu poţi rămâne decât cu imaginile cumplite, care au populat coșmarurile de noapte și de zi ale bieţilor oameni. Varlam Şalamov spunea undeva în povestirile sale că gulagul nu a făcut eroi, ci martiri…

„Mă numesc Popescu Verona, fostă Jubleanu, și în 1949 părintii mei erau plecati cum știe toată lumea; și pe noi ne schingiuia să spunem de ei, să spunem unde sunț. Erau plecati în pădure, partizani, si nu veneau acasă să știm noi unde… Dar, ne mai întâlneam pe colo, pe dincolo, și m-a luat la Câmpulung. Eram 5-6 femei arestate, toate pentru așa ceva.

Eram gravidă în luna 7-a. Și bietul copil se zbătea de ziceai că… Eram cu preoteasa părintelui Drăgoi si dormeam lângă dânsa. ‘Verona, ce s-a zbătut, copilul tau azi-noapte’, zice, ‘îl simteam’ Ne băgam una într-alta de frig. Era pe la sfârsitul lui noiembrie si dormeam, era o pătură pusă peste scânduri. Nu era saltea, nu era nimica. Asa dormeam. Am stat nu știu cât am stat, vreo trei săptămâni, dacă nu patru, acolo.

A venit un unchi al meu cu pachet să-mi aducă; să-mi aducă pachet că știa că eram asa cum eram; nu stiu câte kg, că erau puține. O bucată de brânză, din toate câte ceva, s-au completat kg, si ea a vrut să-mi mai puna,avea si mere,sa-mi puna si mie un mar, doua. Si daca la cantar n-a mai permis, a taiat un mar in doua si mi-a dat o jumatate de mar; si noi eram cam sase. Ce să împarti dintr-o jumătate de măr?

Si câte și câte am indurat, dar după ce am venit acasă, în decembrie am născut si copilul în martie a murit. L-am născut debil și… bătăi. Cine tinea cont că sunt gravidă? Ne lua la Securitate, mă lua si mă bătea, ne dădea drumul înapoi acasă și ne punea termen, până în cutare timp să te duci să dovedești de ei. Era Securitatea la Domnesti, mă lua și mă tinea câte 2-3 zile acolo. Să spun de ei, să spun de ei, eu ce era să spun? Ca mi-era groază, crezui că-i prinde și-i omoară și tot i-a omorât. Degeaba i-am ocolit. Şi i-am ocrotit. Tot morți au fost.

Pe tata l-a prins după doi ani, doi ani a stat în pădure. Atunci a împușcat-o pe maică-mea. A împușcat-o și l-a pus pe tata de i-a făcut groapă. Aproape cu mâinile. L-a pus pe el și i-a făcut groapa și a ingropat-o pe Vâlsan. Și pe el l-a arestat și l-a condamnat 25 de ani. A rămas fratele meu de 2 ani. Și mama lui tata era bătrână, bolnavă și mai era o soră a lui tăticu, acolo, și o soră a mea care a rămas; câte bătăi a mâncat și bolnavă; s-a îmbolnivit de plămâni și de astm. A tras-o la Brăduleț; era acolo Securitatea într-o clădire, acolo n-am fost; a tras-o pe roată și, când cădea în neștire, o dădea jos si turna apă pe ea cu găleata, să-și revie, de trei ori la rând; și-o bătea la fundul gol, ziceai că-i crapă pielea.

Ce să facem? Am suferit, ea e și acum bolnavă, nu și-a mai revenit. După ce i-a prins, pe el l-a rejudecat, din nou la adus, că era condamnat la 25 de ani, trecuse 7 ani, 7 ani făcuse în pușcărie.

Și ne-am dus la Pitești, că era si bărbatul meu arestat, nu știam în ce lot e; îl judecă. Era în primul lot atunci. În 1959, dacă aveam băiatul, era născut în ’51 , și l-am luat cu mine, că zic, o fi taică-su, să-l vadă și el. Doamne, ne-a impins, Securitatea pesțe un gard, și eu am fost mai la spate cu copilul, zic, să-l salt în brațe dacă tot n-o vedea, dacă o fi taică-su. Și mi-a făcut vânt, și ne-a împins peste gardul ăla, și ne-a dat peste cap și toată lumea a venit peste noi. Așa ne împingea ca pe dobitoace. Și el a plecat seara, n-a mai stat de frică, copilul era de 6 ani, neluat la școală. Când a venit taică-su din pușcărie trecuse în clasa a șaptea. Si când i-a scos de acolo din sală, îi scotea și îi ducea la wc, câte unul câte unul, cu cinci santinele după ei, și când văd, adică îl văzusem pe tata când l-a dat jos din mașină, l-am văzut că e și el, și vai am zis către fată: ‘Marie, uite-l pe tata’. ‘Care a fost, care?’ Zic: ‘Uite, ăla mai bătrân’. Era bătrân, slab, l-a scos la wc. Eu atunci, mi-am făcut loc printre mulţimea care era, mă mai și certa, că de ce mă bag; și de ce nu? le-am spus, ce era să le mai spun? Ba uite, de asta, că e tata, că poate mă lăsa oricare. Nici nu mai puteam nici vorbi. Și am trecut în fața la toată lumea. Și când l-a scos de la wc, eu am fost drept în fața lui. A pus niște ochi pe mine și a rămas ca stana de piatră; ziceai că l-a bătut în cuie, n-a mai putut mișca. Și pe urmă, l-a lăsat santinela un pic și l-a împins. Și au plecat, l-a dus înapoi în sală. Femeile care erau au zis: De ce nu ne-ai spus, că te-am certat.

Ce era să mai spun, că mi-era teamă că-l scoate și eu nu mai ajung la el. M-a întrebat un securist, o fi fost mai cumsecade cum o fi fost, că zice: ‘Cine era bătrânul de n-a mai putut merge când te-a văzut?’ Zic: ‘Tatăl meu’. ‘Şi de câți ani e arestat?’ De opt ani, îi spun. Aia a fost, pe urmă nici că l-am mai văzut; ori l-a mai adus pe undeva, ori l-a condamnat la moarte și s-a terminat.