„Dorul românesc stă în legătură cu personalismul comunitar al poporului nostru”

În dor, o persoană trăiește valoarea eternă a persoanei iubite

Dorul este un sentiment greu de definit. El nu e numai gândirea cu plăcere la ființă iubită, dar depărtată; nu e numai simțirea unei necesități de a fi cu că; nu e nici numai transfigurarea chipului ci, datorită distanței și trebuinței de ea.
Ci în dor e prezența într-un fel propriu și într-un grad foarte intens o duioșie, un sentiment indescriptibil, în care inima se topește de dragul ființei iubite. Dorul e apropiat de tandrețe, dar are un caracter mai spiritual decât această.
Am menționat mai înainte fluiditatea stărilor sufleteșți proprie românului. Fluiditatea această e o trecere de la o stare la altă, care pare contrară. Dar această trecere arată că fiecare din stările sufletești între care se face trecerea cuprinde virtual ceva din cealaltă. Cele mai extreme stări între care se mișcă că între doi poli sufletul românesc sunt luciditatea și duioșia. Faptul acesta face că luciditatea să aibă în sine duioșia ca virtualitate care se actualizează repede sau duioșia să aibă o claritate străină de nota tulbure, haotică, violență a sentimentalismului altor popoare.

Umorul se produce la punctul de trecere de la luciditate la duios, e printr-o frânare reciprocă, atunci când persoana iubită sau dragă e de față, având în el o notă de bucurie. Dorul e duioșia distanței. Dar e frânată și ea de meditație.
Dorul e mărturia comuniunii adânci, duioase și lucide în care trăiește poporul român. În dor fulgeră o pătrundere deosebit de adâncă a calităților și frumuseților persoanei dorite, tocmai pentru că această pătrundere e înaripată de duioșie.

Individualistul nu suferă de dor.

Dar el nici nu a străbătut prin cunoaștere la esența cea mai frumoasă a altuia. Lui îi este indiferent din punct de vedere afectiv că este sau nu este cineva lângă el. El nu suferă de absența cuiva. El nu cunoaște afectiv propriu-zis pe nimeni, decât pe sine însuși, și nici pe sine însuși nu se cunoaște afectiv, deci nu se are deschis în ceea ce este mai adânc și mai uman în el. Dragostea lui, redusă la necesitatea satisfacerii pasiunii carnale, este indiferență dacă se satisface cu o femeie sau altă.
El duce o existența introvertită. Este interesat numai de el. Dar și introvertirea lui se oprește la un zid chiar în ființa proprie, dincolo de care nu poate trece.
În dor, omul este cu totul cel pe care-l iubește. Este cu înțelegerea adâncă în acela, dar, în același timp, în dor se cunoaște omul pe sine însuși, cum nu se cunoaște în afară dorului.
Dorul este înfățișat adeseori că aflându-se lângă persoana iubită; prin dor, cel iubit exercită o atracție de la distanță asupra celui ce-l dorește.
Dorul vine de la persoana dorită la cel ce o dorește și îl duce pe acesta cu un gând persistent, penetrant și afectiv la aceea.

Cel ce dorește nu se mulțumește cu preocuparea de interesele sale, nu dă atenție importantă la nimic în jurul său sau le vede pe toate sub un val de tristețe, pentru că nu mai vede decât pe cel ce e totuși la distanță și care sigur ar putea da lumină celor din jurul său. Cel ce dorește se depășește pe sine, dar se cunoaște într-un mod mai deplin, pe când egoistul nu se vede decât pe sine, dar foarte ciuntit, căci nu e preocupat decât de satisfacerea pasiunilor sale.
Desigur, și iubirea este o pasiune.

Dar iubirea adevărată e mai cuprinzătoare decât pasiunea carnală, că nu vede în ființă iubita numai trupul sau, cel puțin la început, e străină de pasiunea carnală, în fața dorului se deschid dimensiunile indefinite și indefinit de fermecătoare ale persoanei dorite.

Dorul descoperă taină negrăită a persoanei dorite.

Dorul transfigurează persoana iubitp sau, mai degrabă, e ochiul care vede sau actualizează aura transfiguratoare care învăluie, de fapt, o persoană. O dată cu aceasta, dorul înseamnă o acută simțire a insuficienței sau a imposibilității vieții în singurătate.
Dorul e o tensiune a ființei tale, spre cel dorit. E sensibilitatea potențată față de forță atractivă a altei persoane, față de căldura ei, care te scoate din atmosfera de gheață a singurătății, în dor te descoperi fără să te realizezi. În el aștepți prezența persoanei dorite ca să te realizezi.
Te doreșți mai mult după persoana cu care ai realizat mai înainte o comuniune îndelungată, pentru că în acea comuniune s-a descoperit căldură ei ca atmosferă necesară a existenței tale.
Simți ființa dorită ca un fel de casă ontologică a existenței tale, ca un fel de centru de gravitate pentru ființa ta, că o condiție a existenței. Până eșți departe de ea n-ai odihnă, ești pe drumuri.
Prin dor vine până la tine, de la distanță, adierea căldurii familiare a persoanei cu care ai fost în comuniune.
Dorul te cheamă lângă ea. Prin dor trăieșți necesitatea ca comuniunea de mai înainte să se actualizeze din nou, în mod deplin, prin prezența persoanei dorite lângă ține. Simți necesitatea să ai căldura ei lângă tine și nu numai de la distanță, ca o dovadă sau ca un semn văzut al iubirii ei.

În dor te duci cu gândul și cu simțirea lângă persoana iubită. Dar, în același timp, în dor manifești trebuința să te duci în carne și oase la ea și ea să vină la tine în carne și oase.
În dor se manifestă simțirea prezenței reciproce nedepline prin gând și trebuința prezenței reciproce depline.
Dorul răsare din comuniunea deplină realizată înainte și din conștiința persistenței acestei comuniuni, dar a neputinței ei de a se manifesta deplin.
Dorul e comuniunea virtualizată în tendința de a se reactualiza.

Dorul prelungește comuniunea trecută în dimensiunea interioară a comuniunii și menține pe cei ce se doresc în această dimensiune, dar pe fiecare în același timp, în mod separat, în dimensiunea exterioară, dar cu durerea de a nu putea manifestă comuniunea lor în exterior.

…Călătoria plină de peripeții și de primejdii a lui Făt-Frumos în căutarea Ilenei Cosânzene este o călătorie a dorului după ființa cu care s-a aflat mai înainte și continuă să se afle în legătura iubirii, dar anumite împrejurări împiedică manifestarea ei în planul relațiilor văzute. El călătorește pentru a o găsi și pentru a o aduce de pe tărâmul relației interioare a dorului pe tărâmul relației exterioare depline. El o caută, ea îl așteaptă. Iar după ce se întâlnesc, doboară toate piedicile care-i împiedică de a reveni pe terenul comuniunii văzute, într-o consimțire și împreună-lucrare deplină.

Despărțirea în planul văzut s-a datorat unei greșeli a unuia dintre ei sau a amândurora, sau intervenției unei forțe dușmănoase. Această despărțire declanșează dorul și căutarea, și așteptarea reciprocă, și toate oboselile, și luptele pentru a face posibilă trecerea de la comuniunea pur interioară la comuniunea deplină în planul relațiilor exterioare.

Nu s-ar putea spune că avem aci, într-o formă populară, mitul platonic (de influență hindusă) al căderii dintr-o pleroma (plenitudine) anterioară a iubirii sau a unității în urma unei plictiseli de ea, și întoarcerea din nou în ea, că să-i urmeze o altă întoarcere. Iubirea anterioară n-a fost perfectată într-o nuntă; întoarcerea pe tărâmul relațiilor văzute se încoronează prin nunta iubirii perfecte și definitive.
Dorul pe care-l trăiește atât de intens poporul român e pricinuit de imperfecțiunea oricărui început, dar și de imperfecțiunea condiției noastre pământeșți.
Poporul român aspiră prin dor și încearcă să realizeze prin înlăturarea despărțirii comuniunea finală perfectă între cei temporar despărțiți. Făt-Frumos, fiul de împărat, se căsătorește în bucuria universală a întregii țări, a întregului cosmos, cu Ileana Cosânzeana, pentru o fericire fără de sfârșit. Iubirea sau comuniunea nu se termină printr-o moarte a perechii, că în Tristan și Isolda. Nu se termină nici cu plecarea definitivă a unuia dintre parteneri, ca plecarea Iui Lohengrin, care face acest gest pentru că a trebuit, împotriva voii lui, să se descopere soției sale.

Pentru poporul nostru, această ținere sub acoperământ a identității proprii de către un partener în iubire e de neconceput, fiind contrară comuniunii iubirii și luminii în care trebuie să se afle iubirea. Se aprobă și în unele basme ale noastre descoperirea partenerului, dar numai când e forțată prematur de celălalt, înainte de a se fi realizat o desăvârșire în iubire și în înțelegere; iar despărțirea provocată de ea se repară prin oboselile și sacrificiile impresionante, însuflețite de dor ale partenerului care a forțat despărțirea.
Despărțirea stârnește dorul, care augmentează iubirea, și dorul se astâmpără în nunta finală.

Dorul nu numai că reface comuniunea inițială, ci o desăvârșește.

Într-o piesă de teatru a lui Vasile Voiculescu, feciorul de voievod valah, jignit de logodnica lui, o principesa bizantină, pleacă. Dar că, pornind după el plină de dor, după multe oboseli și primejdii, reușește să-l regăsească, și iubirea lor maturizată prin dor și devenită neclintită se încheie în nuntă sau în unirea perfectă și definitivă.
Dorul e un intermezzo, nu o stare definitivă. Nu se poate concepe nici permanentizarea lui, neîncheiată prin unirea deplină, nici stingerea lui și împăcarea cu eternă despărțire.
Dorul ca un chin nesfârșit și-ar pierde rostul lui de tensiune, iar dorul care s-ar stinge și-ar pierde din marca lui importantă în viață poporului nostru.
Sigur că sunt și doruri care se sting și cei ce se doresc își găsesc, după o vreme, alți parteneri în iubire. Dar aceasta se întâmplă numai în cazul unei iubiri care nu s-a consolidat, n-a prins rădăcini adânci.
Dorul soților despărțiți, al copiilor și al părinților nu se stinge până nu e satisfăcut prin reîntâlnire. Și cei ce au acest dor nu pot concepe că el va rămâne nesatisfăcut.

„Am să mor cu dorul lui”, „mă duc cu dorul lui în mormânt” spune mama care-și dă seama că nu sunt perspective de a-și revedea fiul înainte de moarte, afirmând prin aceasta că dorul nu o va părăsi nici când va muri. Dar când are perspectiva de a-l mai vedea, zice: „Dorul lui mă ține în viață”.
Dorul soților care a trebuit să se depărteze unul de altul pentru o vreme nu se stingea în trecutul poporului nostru printr-un divorț acceptat cu inima ușoară, cum se întâmplă azi. Aceasta e o dovadă spre comuniunea adâncă, care îi lega pe soți în concepția poporului nostru.
Omul occidental nu are un cuvânt pentru trăirea acestei legături care persistă atât de puternic, chiar când partenerii sunt la distanță. Aceasta pentru că nu are trăirea atât de intensă exprimată de acest cuvânt, întrucât, datorită individualismului său nu realizează comuniunea adâncă pe care o trăiește poporul român.

Iar omul afro-asiatic nu are acest cuvânt, poate pentru că are sentimentul confundării cu toate, deci și cu cei iubiți, chiar dacă sunt la distanță.
Tăria acestui sentiment al comuniunii care persistă chiar în condiția depărtării spațiale o manifestă poporul nostru în mulțimea cântecelor de dor. Cântecele acestea se numesc în același timp cântece de jale, căci în dor e o tristețe, e o jale.

Cântecul de dor și de jale e cântat de român când e singur.

Cântărea lui în cor e pentru spectacol, nu din pornirea spontană de a da glas dorului real. Germanul nu cânta când e singur. Pentru ei cântărea e un lucru organizat, un cor, o chestiune ritmic-estetică și de distracție. El cântă solo în cor, pentru același efect armonic estetic. Rusul cânta și singur, cânta și în cor, cu toți, sau solo. Când cântă în cor, cu toți, sau solo, urmărește efectul armoniei și al puterii care depășește persoana. Căci solo lui e depersonalizat prin încadrarea precisă în ordinea armoniei. Grecul și reprezentanții popoarelor mediteranene cântă când sunt singuri, dar cântecele acestea n-au în ele nostalgia dureroasă a dorului, ci sunt prea declamatorice că să exprime acea nostalgie.
Dar lucru ciudat: în cor, românul nu cânta solo, ci cântă cu toți, dar într-un mod că se aude vocea fiecăruia fără să se piardă armonia.
Românii cânta pe rând când cântă împreună, dar nu solo, adică acompaniat de cor. Cântă împreună pentru bucuria de a fi împreună, fără să se piardă într-o armonie impersonală. Umanul e mai mult decât armonia impersonală. Sau cânta pe rând, pentru a se remarca fiecare, modulând fiecare într-un chip propriu o cântare comună. Românul e personal în cântecul dorului și în cântecul executat în comun sau pe rând, dar persoana e legată de celelalte persoane.
Dorul românesc stă în legătura cu personalismul comunitar al poporului nostru și, poate, cu al popoarelor din Estul și Sud-estul Europei, părtașe la aceeași spiritualitate traco și slavo-bizantină.
În dor, românul trăiește faptul că insul singur nu e omul întreg, că e un amputat. El îl poartă pe celălalt în sine, chiar în absența lui, îl poartă într-o prezență absență sau într-o absență prezență, cum simte ciungul mâna tăiată la locul ei sau durerea unui deget la locul la care el nu mai este, într-o prezență absență.

În dor, românul trăiește structura dialogică a ființei sale, adresând cuvântul ființei iubite și auzindu-i răspunsul…

Nu știm dacă omul poate realiza o singurătate absolută, lipsită chiar și de aceste schițe spirituale ale realității ce se impun obiectiv în orizontul lui. Interiorul omului golit de orice preocupare de oameni e umplut de stafii, într-o astfel de singurătate e posibil să i se arate omului umbra Satanei, atrasă de golul înfricoșător, vecin cu neantul, aducător de nebunie și de sinucidere, cum s-a arătat lui Ivan Karamazov. Căci o astfel de singurătate e semnul lipsei oricărei iubiri în trecut și în prezent. Într-o astfel de singurătate i se impune unui individ în mod acut și persistent întrebarea: La ce mai trăiesc și care este rostul existenței mele?
În orizontul acestei singurătăți absolute se trăiește ceea ce se cheamă urâtul, golul îngrozitor. Este o singurătate care înspăimântă într-un mod indescriptibil. Parcă totul sare la tine. Chinul urătului nu poate fi suportat multă vreme. Desigur, ne gândim la un grad intens al urătului. Căci el are diferite grade.

E foarte semnificativ faptul că urâtul, în înțelesul de singurătate fără nicio lumină, e exprimat prin același cuvânt care indică contrarul frumosului, al omului frumos. Iar în cântecul popular, urâtul, în acest înțeles, indică pe omul tăcut sau pe omul care nu spune cuvinte frumoase, ci cuvinte grele, aspre, adică nu comunică o căldură sufletească, pe omul cu care nu poți realiza o comuniune. El te lasă să te scufunzi în golul existenței, să fii cuprins de sentimentul lipsei de rost și de consistență a existenței….Dimpotrivă, dragostea se naște din comunicabilitate sau produce comunicabilitatea…

Dorul e un remediu împotriva urătului, pentru că întreține o nădejde. Singurătatea e un urât chinuitor când nu e luminată de nicio speranță, de niciun dor.
Poporul român se dovedește – prin groaza de urât sau de singurătate și prin trăirea intensă a dorului ca remediu al urâtului sau al singurătății absolute – un popor al comuniunii.

În dor, o persoană trăiește valoarea eternă a persoanei iubite. Ea e departe, dar n-a încetat să existe cu totul.

Dumitru Stăniloae, «Reflecţii despre spiritualitatea poporului român»