O lume care consumă, dar în gol. Fără dorințe reale. Doar ca să fie văzută, să se laude, să bârfească. Este lumea social media văzută de psihologul Aurora Liiceanu. Românii se potrivesc de minune în lumea asta. Neavând niciun filtru, nicio educație financiară. Cu un perpetuu complex al săracului, românul n-are vreun dubiu privind acțiunile sale. Preferă împrumutul de la instituții, nu din familie. Preferă călătoriile și lucrurile scumpe. Nu se-ntinde niciodată cât îi e plapuma. Rezultatul: deposedare, anxietate, viața în realități paralele.
Azi trăim în realități paralele. Nu există ideea de a economisi
Aurora Liiceanu: Azi trăim în realități paralele. Nu există ideea de a economisi. Pe vremuri puneai un leu-doi deoparte, la pușculiță. Pușculița însăși a dispărut. Era o formă de minimă educație financiară pentru copii. Educația noastră nu e bună. Sunt de părere să dai copilului o sumă de bani pe mână și apoi să fii necruțător cu orice depășire de buget.
Ampress: De unde știți lecția asta?
– Așa am trăit eu pe când eram studentă. Aveam soră mai mare. Și mereu mă certam. De ce îmi dați pantofii ei, de ce mie nu-mi luați pantofi. Ajungând studentă, tatăl meu mi-a spus: „Uite, vă dau aceeași sumă de bani. Aici aveți masă, casă. În rest, nu mă interesează. Niciun leu în plus. Bere, îmbrăcăminte, tramvai, vă privește”. M-a executat necruțător.
Am cumpărat odată material de palton, dar n-aveam bani de serj. I-am zis de serj. „Nu-ți dau, ți-am zis”, mi-a spus el. Păi, vreau banii de luna viitoare. „Nu-ți dau!”. De unde să împrumut? Eram cu toții săraci, ca studenți. Am găsit un bumbac tâmpit și mi-am stricat paltonul. Paltonul mi-a dat o lecție. Nu puteam să mă întind mai mult decât mi-era plapuma.
Tinerii nu se mai împrumută de la părinți, de la prieteni. Interesant, nu? Tinerii preferă băncile. Ori, din nou vorbim de confortabil, nu? Cu părinții mai poți negocia, nu cer dobândă. Banca te strânge cu ușa. Pe de altă parte, dacă până acum împrumuturile astea mergeau câtre reparații de casă, reabilitare, confort personal, acum obsesia este călătoria în lume.
Bun, aici începe fudulia. Cu cât te duci mai departe de casă cu atât te lauzi mai tare. Caraibe, Maldive,Tenerife, Belize. Nu-i de nasul tău Franța, Bulgaria. Este psihologia sărăntocului. Sărăntocul trebuie să fie ostentativ, ca să se vadă. Oamenii cu bani mulți nu merg în locuri cu multă lume. Unii sunt chiar discreți, merg în zone izolate. Clasa medie românească merge la all inclusive.
Cuuuuum să-ți cumperi tu o rochie frumoasă și s-o porți să te vadă doar bărbatul și copilul? Nu se poate!
Nevoia de recunoaștere socială, de exchibiționism.
Totul se exhibă. De ce? Este clasic în psihologie. Este fereastra lui Johari. Sunt patru ferestre, ca niște geamlâcuri, nu? Ceea ce o persoană cunoaște despre sine și este cunoscut și de către ceilalți („eu știu și ceilalți știu”); Ceea ce este necunoscut persoanei despre sine, dar este cunoscut de alții („eu nu știu, dar ceilalți știu”); Ceea ce o persoană știe despre ea, dar ceilalți nu știu („eu știu, dar ceilalți nu știu”). Ultima parte e de secrete, de intimitate. Toată această psihologie e mutată către public.
E combinație de voyerism și exchibiționism
Ești important, ai bani, mergi în destinații exotice. Unii. Ceilalți au viața goală, nu li se întâmplă nimic. Se uită pe gaura cheii, la viața altora. Una din spaimele psihologiei este că toată viața privată va deveni total publică. Care-i pericolul? Eul are nevoie și el de-o întâlnire cu el însuși, nu? Intimitatea s-a erodat extraordinar. Ești vulnerabil la orice mișcare a turmei, nu?
Trăiești după trenduri, nu conform ție.
Lumea cheltuiește, cheltuiesc și eu fără să mă întreb de ce fac asta. De asta trebuie să stai cu tine să te întrebi. Am nevoie cu adevărat de astfel de împrumuturi?
– Unde încape educația?
– Trebuie să-i ții pe oameni atenți la ce ți se întâmplă. Altfel n-ai valoare.
Am vorbit de comunism, am sărit în consumerism.
– Ce-a fost după 1989?
– Eram neumblați, fără experiențe. Uite, am ieșit prima oară cu avionul din România. În avion, lumea avea căști, se uita la filme, asculta muzică. Eu eram înspăimântată. Dacă mă costă, n-am bani destui, ce mă fac? Ori cam așa au fost românii după Revoluție.
Căștile erau gratis, puteam și eu să ascult muzică. Nu, nu, mi-a fost teamă și mă prefăceam că citesc o carte. Ore-n șir. Complexul provincialului. Ne-au tremurat picioarele, precum îmi spunea taică-meu despre provincialii care veneau la Bariera Vergului, aici, în București. Se descălțau de ciubotele lor țărănești și-și puneau pantofi de boieri.
– Cum se vedea Esticul?
– Eram sălbatici. Aveam gesturi crispate. Nu ai această distanță de restul lumii.
– Jocurile de după 1989?
– Oamenii sunt lacomi.
Tot apelez la sondaje. Un sondaj despre Dezirabilitate socială. Când mințim conștient sau inconștient ca să facem o impresie bună – despre asta este povestea. Dacă găsiți bani pe stradă ce faceți? 70 și ceva la sută din răspunsuri erau că vor găsi pierzătorul. Hai să fim serioși!
Ne place să ne dăm generoși, să fim curați, să fim cinstiți.
Vă spun eu experimentul meu. Am lăsat o fustă pe gard. N-au trecut trei ore și a dispărut. Nu pot să cred cum ne mințim ca să dăm bine. Ne place să mințim. Am fost lacomi după 1989? Cine recunoaște, spune-mi mie.
Dacă e moral, e prostuț. Dacă e competent, dar e jigodie?
– Relațiile de după 89?
– Oho, au contat dacă vezi primii milionari ai noștri. Străinii alegeau oameni cu relații, nu? Dacă dezvolți o afacere undeva, nu mă alegi pe mine, doar nu vrei să te bag în faliment. După 89 a apărut problema asta: competență și moralitate.
– Cum alegi omul potrivit?
– Dacă e moral, e prostuț. Dacă e competent, dar e jigodie? E greu de ales. Interesant este că au urcat incompetenții și imoralii, cei mai mulți. Acum competent înseamnă altceva. Te duci cu banii să-i depui la bancă. Zice funcționarul: nu-i de competența mea. La școală învățăm competențe. Cum adică? Competența se formează. Nu e cunoștință.
Au dispărut procesele. Trăim stări.
Vrei instant totul. Sponsorul, obsesia de azi.
– Există altruism real sau acesta este o etichetă pentru egoism?
– Să-l luăm pe Becali. Dă bani la toată lumea ca să aibă o lojă în rai, sau să fie în termeni buni cu soarta. Cred că astea sunt niște probleme. Există misionari. Dar nu cred că este Becali.
Noi în psihologie avem o clasificare a tipurilor de oameni care nu sunt normali: martirii, sfinții și eroii. Omul obișnuit nu încape în nicio astfel de clasificare.
Martir? Ți-aș scoate acum unghiile, torni tot Bucureștiul, nu doar păcatele tale.
Sfânt? De ce să fii sfânt? O viață ai.
Erou? De ce? Ce-ți face careva statuie?
– Stările, instantul, exchibiționism, voyerism.
– Da, educația financiară, de orice fel, în general, ca proces, nu mai există. Juriile, instanțele de orice fel, s-au dinamitat. Astăzi contează influența, popularitatea, notorietatea. Competența este stânjenitoare, este lichidată. Important este să zică lumea despre tine. Recunoașterea socială este mai importantă decât importanța de sine pe care ți-o dai.
Nu dai doi lei pe tine, dar important este să fii recunoscut. Da, în România merge foarte bine asta. Este o societate involuată, sau evoluată în sensul bârfei, notorietății.
Exteriorul era luat drept reper. Interiorul nu contează. Pe chestia asta, România stagnând a ajuns la nivelul majorității de astăzi, social media. Suntem niște indivizi incerți, nesiguri. Suntem neliniștiți, dezorientați.
Nici banii, nici faima nu dau securitate socială.
Bineînțeles, se intră în altă anxietate. Da, dar ceea ce este înspăimântător este că mulți oameni care au o brumă de cultură își cresc foarte prost copiii. Ceea ce se numește sindromul beizadelei. Dacă un băiat are două yahturi, două Lamborghinni, ce dorințe mai are? Îi omori copilului dorințele.
Moartea dorințelor îl face să fie nefericit. Să ia droguri, să se sinucidă. I-au murit dorințele. Trebuie să existe un timp între a dori și a obține. Un timp psihologic. Să te culci seara și să visezi la pantalonii văzuți într-o vitrină. Bun, dacă ridici un deget și ți se aduc pantalonii, nu mai e dorință. Vrei mereu mai mult. Trebuie să-ți înveți copilul să nu risipească banul, să nu-i vină din cer tot ce vrea. S-a ajuns să ai înainte de a dori.
– Se naște altă psihologie.
– De acord. Dar o realitate va exista mereu. Omul cu yahturi, mașini, case, femei, telefoane mobile s-ar putea o dată și o dată să fie fără un ban. Ce face? Cum se descurcă. Toate astea sunt exterioare omului. Dacă-l arunci cu parașuta de undeva, ce face? Trăim în Paradis. Nimeni nu cade. Ești împins de la spate spre tot mai mult.
