Toate aşa-zisele “sisteme politice democratice” tind, în mod natural, către bipartidism, către bipolarizare, împinse în acest sens de unicul scop cu adevărat fundamental: deţinerea şi exercitarea puterii. Împărţirea puterii în doi, între tot atâtea partide sau alianţe care au atâtea privilegii de distribuit, la rândul lor, este, bineînţeles, preferabilă. Pentru acest scop se renunţă la aspirităţi, doctrină, la contradicţii aşa-zis istorice, la tot ce au mai “sfânt”, iar în plan personal se estompează vremelnic pasiuni, interese şi ambiţii
Până acum, democraţiile au oferit coaliţii şi regrupări dintre cele mai nenaturale şi de neaşteptat, de la dreapta cu stânga, conservatori cu liberali, socialişti cu creştin-democraţi. Toate pentru patru ani în fruntea bucatelor.
Astfel, într-o caricaturizare şi mai pronunţată a aşa-zisului ”sistem democratic”, într-un anumit moment dat, inevitabil, idealul democratic pretins de cele mai importante partide, obişnuite şi împătimite ale puterii, ajunge să fi bipartidismul. Acest sistem este prezentat ca fiind garantul stabilităţii şi consolidării democraţiei, cu toate că este de la sine înţeles că blochează exprimarea sau accesul către alte idei politice sau viziuni şi obturează ceea ce ei, declarativ, clamează că preţuiesc cel mai mult: însăşi această idee de democraţie, ce s-ar exprima prin pluralism. Aceasta este situaţia în care protagoniştii “jocului politic” se vor fi obişnuit atât de mult cu aparenţele democratice, încât nici nu mai văd, nu mai străbat dincolo de ele.
Toţi politicienii ajung să se convingă de acest adevăr fundamental: sistemul bipartid este cel mai potrivit. În fond însă, nu este vorba despre nimic altceva decât insuportabila ideea a liderilor că, după patru ani de aşteptare în opoziţie, încă patru ani sau – Doamne fereşte! – alţi patru, i-ar putea îndepărta definit de electorat sau lăsa singuri în partid. În plus, cei patru ani de aşteptare trebuie să merite, niciunul nefiind dispus să împartă beneficiile cu o formaţiune neglijabilă până atunci care nu a “suferit” atât…
Astfel, fac totul pentru a croi un sistem sau pentru a-l adapta în scopul de a le asigura o cale mai lesnicioasă către putere, garanţii matematice că o vor putea păstra mai uşor, o aşteptare plină de speranţe.
Este mimarea preferată a democraţiei şi, pentru a se ajunge la un asemenea simulacru şi mai evident, se depun eforturi substanţiale: se schimbă sistemul electoral, se modifică pragul electoral. Rezultă un sistem în care este respectată şi subliniată condiţia de bază, peste care nu se poate trece pentru proclamarea formală a democraţiei: există putere şi opoziţie! Nimeni nu poate spune că nu există democraţie, prin urmare.
Riscurile apar în sensul transparenţei spre ridicol a mimetismului pluralităţii de opinii, pluralismului purtat la nivel discursiv, atunci când se trezesc că, după preluări succesive unul de la altul şi o înfiletare pe acelaşi şurub al intereselor de afaceri, au poziţii comune în mai toate chestiunile fundamentale. Este ceea ce se întâmplă în America cu fiecare campanie electorală. Atunci, pentru susţinerea “pluralismului”, cele două tabere pleacă către nuanţări ale modurilor de aplicare a măsurilor, mai pun vreo jumătate de procent la măsurile economice, dacă nu chiar ajung la precizarea stărilor sufleteşti diferite de care vor fi animaţi în îndeplinire.
În afară de coaliţia trans-bipartidică de prin cluburile oamenilor de afaceri, lojile francmasonice şi întâlnirile mondene, una şi mai puternică se realizează atunci când vreun neavenit perturbă ordinea de acum firească a lucrurilor. Este cel puţin deranjant, mai ales dacă insurgentul manifestă vreo urmă de nesupunere la regulile jocului şi ar pofti la toate ponoasele de unul singur. Atunci se declanşează încrucişat asupra neavenitului tornade de acuzaţii de neprofesionalism politic, de radicalism, de extremism. Dispoziţia fermecătoare, dovada “sinceră” a acceptării jocului democratic, manifestă odată cu părăsirea puterii, are, aşadar, cel puţin condiţionări temporare.
Cel mai bine văzut este sistemul de “na-ţi-o ţie! dă-mi-o mie!”, care uşurează foarte mult “lupta politică” şi viaţa protagoniştilor sistemului bipartit.
Aceasta a fost şi este tendinţa firească a sistemului politic românesc, partidele noastre fiind dispuse la aproape orice pentru a ajunge acolo (vezi alianţa PNL-PSD).
