„Regiunile unde românii sunt majoritari au fost lăsate de izbeliște”

Urme româneșți în Bulgaria. Ivo Gheorghiev – Președintele etnicilor români din Bulgaria –

Ivo Gheorghiev este un luptător. Un român din Bulgaria, care știe că neamul lui a fost acolo dintotdeauna. De pe timpul împăraților Ioniță și Petru Asan, ba chiar cu mult mai-nainte, urmăși direcți ai dacilor și geților sud-dunareni. Neam de neamul lor au vorbit românește, s-au îmbrăcât românește, și-au ținut neclintită tradiția românească. Dar în Bulgaria „europeană” de astăzi, românii nu sunt recunoscuți nici măcar că minoritate. Lăsăți în cea mai crâncenă sărăcie, cu numele de familie slavizate, li se spune „vlahi”, cu înțeles de „țigani”. N-au școli româneșți, n-au biserici cu slujba în limba română, n-au nicio speranța de viitor, deși în multe zone ei reprezintă majoritatea. Comunitatea Europeană face pe surdă la jalbele lor, autoritățile românești sunt „încremenite în proiect”… Singură bogăție a românilor din Bulgaria este identitatea. Faptul că sunt români, că vorbesc românește, că trebuie să își apere tradițiile și limba: crezul de o viață al lui Ivo Gheorghiev, luptătorul neînfricat, cu ochii albaștri că cerul și cu o inima care luminează că soarele.

S-a născut la 7 martie 1968, în satul Rabova, la 30 de kilometri de Vidin. A absolvit Facultatea de Arte Plastice, apoi a urmat Facultatea de medicină la Craiova. Lupta pentru cauza românilor de la sudul Dunării, încă de la căderea regimului comunist, și este, cum altfel?, președintele «Uniunii Etnicilor Români din Bulgaria».

„Vlahi, adică români”

Formula AS: – Absolvent de studii superioare ce putea să va țină departe de zonele primejdioase ale vieții, ați ales viață în linia întâi. Ce anume v-a determinat să deveniți un militant pentru păstrarea și afirmarea identității naționale a românilor din Bulgaria?
Ivo Gheorghiev: – Am simțit această chemare încă din timpul comunismului, dar că în orice dictatură, era aproape imposibil să faci ceva atunci. Imediat după schimbarea regimului, am activat în Asociația Vlahilor din Bulgaria, singură noastră asociație la vremea aceea. Era o organizație puternică, reprezentativă, la întâlnirile noastre veneau sute de oameni. Dar, la un moment dat, am simțit că trebuie să fac ceva mai mult. A fost momentul decisiv pentru a înființa Uniunea Etnicilor Români din Bulgaria. Într-o zi, trecând pe lângă un ogor, am văzut cum un bătrân ară trăgând la jug alături de un măgar, în vreme ce o biata femeie ținea de coarnele plugului. M-a impresionat foarte mult cerbicia acestor oameni. Acel bătrân preferă să tragă la jug, dar nu se lepăda de limba să, de identitatea sa. Spun asta, pentru că una din pârghiile de asimilare a unui popor este sărăcia. Lasă-l flamand, și fie se va stinge de foame, fie va pleca în zone mai bogate, unde va fi minoritar și va fi înghițit de majoritate. Așa s-a întâmplat și cu românii de aici. Sunt zone exclusiv bulgăreșți, care au fost ajutate de stat să se dezvolte și să prospere, iar regiunile unde românii sunt majoritari au fost lăsate de izbeliște. Și atunci, mulți români au plecat la o viață mai bună, dar în zone cu 100% bulgari, unde nu și-au mai vorbit limba și unde au fost asimilați ușor. M-a impresionat situația acelui bătrân, cu atât mai mult cu cât astăzi există aici români care se căznesc să convingă lumea că vlahii și românii sunt popoare diferite și că în Bulgaria nu există români.

– De ce fac asta, sunt plățiți sau chiar cred în această teorie?
– Unii sunt cumpărați, alții chiar cred că vlahii sunt altceva decât românii. Eu nu sunt de acord cu folosirea termenului de vlah, decât împreună cu cel de român: vlah/român. Numele de vlahi ne-a fost dat de alții, dar noi suntem români. Pentru că nu putem să scoatem din capul tuturor numele de vlah, îl vom folosi în paralel cu cel de român. Limba unui popor este definitorie pentru identitatea să, or, nu există limba vlaha, ci limba română.

– Câți români trăiesc aici, în regiunea Vidinului?
– Acum zece ani am făcut o estimare pe baza numărului populației din satele integral româneșți și, cu o marja de eroare de un procent sau două, am ajuns la rezultatul de 148.000 de români. Azi, însă, nu mai putem vorbi de cifrele astea, pentru că o parte din satele noastre sunt depopulate. Oamenii au plecat la muncă în străinătate. Oricum, românii reprezintă, numai în zona Vidinului, 60% din populație.

– Dar nu s-a făcut și un recensământ oficial?
– Ba da, acum vreo 20 de ani. Însă cei care umblau prin casele oamenilor cu recensământul aveau ordin să-i treacă pe toți bulgari, turci și țigani. Dacă s-ar fi făcut un recensământ corect, s-ar fi văzut că bulgarii sunt minoritari în propria lor țară. Pe noi, românii, nu voiau să ne treacă nici măcar vlahi. Eu și soția mea am cerut să fim înscriși ca români, dar persoană care ne-a completat formularele nu a vrut și ne-a trecut vlahi, deși soția mea e cetățean român, venită aici din Maramureș. Cu astfel de abuzuri, nu e de mirare că la rezultatele recensământului au apărut nu știu cât la sută bulgari, restul turci și țigani, un mic procentaj fiind la capitolul „și alții”, fără a preciza originea etnică. Deci, nici măcar că vlahi nu ne regăsim în statisticile oficiale.

– Statul bulgar se limitează la a contraface statisticile sau lucrează cu program pentru asimilarea românilor?
– Este o presiune permanentă pentru asimilare. Nu suntem recunoscuți, nu avem învățământ de stat în limba română, satele și orașele locuite de noi sunt premeditat subdezvoltate economic, nu primim ca asociație etnică niciun sprijin de la stat, iar la începutul anilor ’90, metodele de intimidare erau și mai dure.

– V-ați confruntat dumneavoastră personal cu ele?
– Mi s-a înscenat un proces pentru deținere ilegală de arme. Într-o dimineață, prin 1996, au intrat polițiștii peste mine, fără mandat, fără nimic. Eram deja student în România și au vrut să mă împiedice să ajung la Facultate, că se gândeau că de acolo voi veni cu mai multe idei româneșți. Și au vrut să mă sperie, că să renunț la cauza mea. Mi-au făcut percheziție și mi-au confiscat două săbii vechi și foarte valoroase, dintre care una era estimată la 25.000 de mărci germane, și o pușcă din aceea cu cremene, care nu era în stare de funcționare. Le aveam de la străbunii mei și le țineam de frumusețe, pe un perete. Ei mi le-au luat pe acestea, dar în procesul verbal au scris că au găsit alte arme, de foc, moderne și în stare de funcționare. Mi-au mai luat din casă toate cărțile în alfabet latin, că învățăm pentru facultate și aveam tot felul de tratate, dar și alte volume și albume de artă, în total vreo 30 de volume, care pentru mine erau foarte valoroase. Mi-au zis că e literatură de propagandă românească și că se confiscă în folosul statului. Nu mi-au dat nicio hârtie la mâna. Am stat arestat șapte zile, timp în care m-au bătut și m-au ținut într-un mediu crunt, în frig și cu apă pe jos. Pe urmă m-au eliberat, mi-au făcut un proces, dar am fost achitat, pentru că nu erau dovezi că armele sunt ale mele. Nu mi-au mai dat însă înapoi armele decorative și nici cărțile.

– De unde pornirea această împotriva românilor?
– Am fost văzuți mereu că un pericol, chiar dacă statul român i-a ajutat totdeauna pe cărturarii și revoluționarii bulgari, chiar dacă s-au practicat și se practică căsătoriile mixte pe ambele maluri ale Dunării, în ciuda schimburilor economice diverse și intense, între români și bulgari, încă din vechime. După războaiele balcanice s-a înrăutățit mult situația românilor de aici și de atunci s-a intensificat lupta lor contra noastră. N-am mai avut voie să vorbim românește în locurile publice, nu au mai fost permise slujbele în biserici în limba română, cărțile româneșți din biserici și biblioteci au fost arse, monumentele care aduceau aminte de eroismul nostru din războiul de independență au fost dărâmate și așa mai departe. În anii ’30, a apărut o lege „pentru apărarea țării”, de fapt una de asimilare, care prevedea că numele fiecărui cetățean primește sufixul „ov” sau și „ev/ eva”. De exemplu, Gheorghe devenea Gheorghiev/Gheorghieva, Ion devenea Ivanov/Ivanova… Au mers până acolo, încât au bulgarizat și numele unor personalități istorice, cum sunt cele ale regilor români din perioada Imperiului Româno-Bulgar, Asanestii: lui Ioniță Caloian i se spune Ivan, lui Ioan Stracimir – Ivan Stratimir. Pe urmă, în comunism a fost dată o listă cu nume bulgărești din care aveai voie să-ți alegi nume pentru copil. După 1990, am fi putut să ne schimbăm numele cu cele românești originale, dar la noi este credință că un om poartă numele de la botez până la moarte, că dacă și-l schimbă, va fi rău de el. Oricum, pentru o schimbare de nume este o birocrație care te poartă pe drumuri ani de zile. Însă, putem să le punem copiilor noștri nume românești. Ai mei au nume românești: Filip și Ioana.

– Deși ați fost supuși unui permanent proces de asimilare, v-ați păstrat limba, tradiția și cultură. Cum ați reușit?
– Pe aceste pământuri am fost mereu în număr mare, există și astăzi sate sută la sută româneșți și chiar când nu am avut școli în limba română, aici s-a vorbit românește. Mai sunt și alte motive. Unul este acela că pe timpul turcilor, aceștia nu au încercat să ne deznationalizeze. În comunism, eram îndoctrinați că suntem bulgari, dar bunicii și părinții noștri ne spuneau că suntem rumâni – că așa se pronunță la noi. Nu făceau asta toți românii, că unora le era frică, altora rușine – pentru că propagandă a pus semnul egal între vlah și țigan. Într-un sat, l-am întrebat odată pe un copil ce este, și a răspuns că e bulgar. Și-i zic: „Păi cum ești tu bulgar, dacă părinții tăi sunt români?”. „Da, ei sunt români, dar eu sunt bulgar”. Iată de ce e important să avem învățământ în limba noastră, să-i conștientizăm pe copii că suntem români și că asta nu e nicio rușine.

– Dumneavoastră cum ați învățat să scrieți și să citiți în limba română?
– Când eram copil, tată m-a învățat să citesc de pe revista «Apicultura Română», una dintre puținele publicații româneșți la care ne puteam abona, pentru că era de specialitate. Dar să scriu și să vorbesc cum trebuie, am învățat în România, la facultate.

„Credibilitatea Bisericii a fost stricată, iar credință s-a pierdut”

– Biserica mai are un rol în păstrarea identității naționale?
– Categoric, nu. Cărțile bisericești în limba română au fost distruse, credibilitatea Bisericii a fost stricată, iar credință s-a pierdut. Au fost trei măsuri careau dus la asta. Întâi, a fost interzisă limba română în biserică, și atunci, românii, care nu mai înțelegeau ce spune preotul, că majoritatea nu știau o boabă bulgărește, nu s-au mai dus la biserică. Au preferat să-și facă un colț de rugăciune, cu icoane, acasă. Doi: preoții români au fost înlocuiți cu preoți bulgari, din care cei mai mulți abia știau să citească și se ocupau cu acte de banditism. Trei: în comunism, Biserica a fost prigoniță mai rău aici decât în România, nu aveam voie să mergem la slujbe, oamenii se botezau și se cununau pe furiș, dacă totuși aveau curaj, dar majoritatea renunțau la serviciile divine. Nici acum nu se țin slujbe în românește, decât în două biserici din zona Vidinului: în satele din Rabova și din Florentin.

– Ce ar trebui făcut că românii de aici să nu fie bulgarizați forțat?
– Trebuie că forurile internaționale să ceară Bulgariei stoparea procesului de asimilare, să organizeze învățământ de stat în limba română, să ne sprijine manifestările culturale prin care încercăm să ne păstrăm tradițiile și obiceiurilor noastre. Ar mai fi nevoie și de o infuzie masivă de capital românesc, care să ridice economic zona și să oprească migrația.

– Situația românilor din Bulgaria este cunoscută la București și la Bruxelles?
– Da, am făcut demersuri și se știe bine ce se întâmplă. La București există o preocupare pentru noi, dar încă foarte vagă. Suntem uneori ajutați cu bani pentru organizarea unor manifestări culturale. De exemplu, am fost sponsorizati de către Institutul Cultural Român, pentru un festival de folclor la Albotina, în a două zi de Paști, unde au participat 17 grupuri folclorice din Bulgaria, Serbia și România. De la Bruxelles, nu am primit niciun răspuns la scrisorile noastre. Este nedrept că minoritatea bulgărească din România are toate drepturile, iar noi nimic.