Cercetări recente, dar şi datele transmise de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), dezvăluie o realitate dureroasă despre singurătatea omului contemporan care, deşi este înconjurat de o abundenţă de bunuri materiale, cum nu a cunoscut în secolele trecute (atât de multe, că depăşesc cu mult nevoile sale reale), de mijloace de comunicare mai numeroase şi mai performante ca oricând (epoca noastră a fost definită drept „era comunicării”), de posibilităţi de distracţie mai variate ca niciodată, pare a fi apăsat tot mai mult de tristeţe, de sentimentul de solitudine, dar şi de un dureros gol sufletesc, pe care fie îl conştientizează, fie nu.
Cu toate că trăieşte într-o lume care pare mai plină de animaţie şi culoare decât oricând – larmă de automobile şi oameni mişunând grăbiţi în toate părţile, explozie de lumini şi culori emanate de ecranele atotprezente ale televizoarelor, calculatoarelor şi ale celorlalte dispozitive electronice, ce se înmulţesc şi se dezvoltă cu o viteză uimitoare -, acest „plin”, această bogăţie pe care i-o oferă lumea dominată de consumerism şi suprasaturată de tehnologie a civilizaţiei noastre (care se laudă cu progresele ei şi în acelaşi timp priveşte dispreţuitor către omul simplu al trecutului) nu îi umple cu adevărat sufletul, nu răspunde nevoilor sale profunde şi setei sale de sens. Această lume i se arată atât de „vie”, dispusă a-i oferi atât de multe, şi totuşi, cu cât participă la ea mai intens, cu toate simţurile, oferindu-i acesteia întreaga atenţie, mintea şi sufletul (deseori până la uitarea de sine sau fără a conştientiza această acaparare şi confiscare a sinelui de avalanşa de stimuli, imagini şi oferte ale lumii contemporane), cu atât ajunge să se simtă mai epuizat sufleteşte, mai obosit, mai nefericit.
De ce o lume care, cum spuneam, pare atât de „vie”, îl aduce pe om, după ce acesta se lasă cu totul captivat de ea, într-o stare pe care marii duhovnici o numesc „moarte sufletească”? O stare în care discernământul, atenţia, stăpânirea de sine, empatia şi alte puteri sufleteşti se atrofiază, slăbesc, se tocesc. Cultura consumeristă, cultura divertismentului îl îmbie să caute, iar şi iar, situaţii de stimulare tot mai numeroase şi mai intense, care însă nu-l vor conduce niciodată către adevărata stare de împlinire, ci mai curând la ceea ce Konrad Lorenz numea „moartea termică emoţională”. Devenind un participant tot mai împătimit la cultura consumeristă, ajunge, de fapt, să se simtă şi mai flămând interior. Este un univers care îi furnizează o fericire artificială. Deşi îi dă impresia că îi satisface deplin dorinţele şi nevoile, în fond, îi creează nevoi false şi îl face să-şi neglijeze sau să nu-şi mai conştientizeze nevoile reale.
Tinzând tot mai mult să se identifice cu imaginile hipnotizante pe care i le perindă ispititor prin faţă „societatea spectacolului” (după expresia lui Guy Debord), omul ajunge să îşi piardă chipul, sinele său real, de persoană concretă creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi legată organic, prin fire vii, de o comunitate. E o lume în care chipul şi icoana sunt înlocuite de imaginea digitală şi de cea fabricată mediatic, pentru ca ochii minţii şi sufletului nostru să ajungă orbi în faţa adevărului la care trebuie să reflectăm şi a frumuseţii pe care trebuie să o putem vedea şi contempla pentru a simţi că suntem vii.
Acesta este noul inconoclasm al zilelor noastre, cum spuneam altă dată, când vorbeam despre degradarea tot mai mare a capacităţii omului contemporan de a percepe frumosul (arătam atunci, frumosul are potenţial vindecător). Din pricina acestui tip de „iconoclasm” care domină societatea noastră, nu-l mai vedem nici pe aproapele şi, în consecinţă, relaţiile noastre sunt tot mai superficiale, mai lipsite de profunzime. Calitatea relaţiilor noastre ne determină nu numai echilibrul sufletesc, emoţional şi mental, dar şi pe cel fizic. Cunoscutul teolog Filotheos Faros, care este şi un fin psiholog, spunea în cartea sa, «Omul fără chip. Înstrăinarea ethosului creştin», că „omul există cu adevărat în măsura în care se întâlneşte cu sufletul celuilalt în cea mai mare simplitate” şi că nevoia de comuniune este nevoia sa fundamentală. „Lipsa acestei comuniuni este iadul. Pentru că în iad ‘nu se vede cineva cu aproapele faţă către faţă’, în timp ce raiul este acolo unde ‘cineva poate vedea faţa celuilalt’”.
Irina Bazon, «Singurătatea omului contemporan, în era comunicării», revista «Familia Ortodoxă», nr. 109, 2018
