Alexandru Radu Ionescu avea doar 17 ani în decembrie ’89. În acea zi de joi, 21 decembrie, abia venise de la școală când mama lui l-a sunat, rugându-l să rămână în casă. Era speriată de ce se întâmplă în centrul Bucureștiului. Și el i-a promis că o va aștepta, cuminte, dar apoi și-a dat seama că n-ar putea rată clipă pe care o așteptase atât de mult… A plecat, l-a luat în drum și pe prietenul lui, alergând pe străzi la întâlnirea cu moartea.
„În cartierul nostru era incredibil de liniște, își amintește prietenul lui Radu. În stația de metrou, la fel. Părea o farsă… Abia pe la Hanul lui Manuc am întâlnit o mulțime de oameni care scandau ‘Timișoara! Timișoara!’ și ne-am alăturat lor. Erau puțini și erau tineri…”. În față la Inter, Radu l-a prins de braț și i-a spus „ascultă, orice s-ar întâmpla, nu plecăm! Nu suntem lași!”. Și-au rămas.
În buzunarul de la geacă, Radu avea o jumătate de pâine. Plecase de acasă hotărât și pregătit să rămână până la sfârșit. Nu știa ce înseamnă sfârșitul. În față lor erau aliniați, în șiruri aproape perfecte, scutierii. Între manifestanți și cordoanele de ordine cineva trasase pe asfalt o dungă roșie, puțin tremurată… Era semnul imaginar al baricadei care avea să se înalte câteva ore mai târziu. Spre seară, o tânără le-a prins de braț o fâșie de tricolor. Erau revoluționari „declarați”… Se împărțeau flori forțelor de ordine, cei curajoși se apropiau de scutieri și le lăsau pe carambii bocancilor încremeniți în așteptare. De la o fereastră a blocurilor amplasate deasupra sălii Dalles, cineva filma cu o cameră video de amator. Radu primise și el, de undeva, din spate, o garoafă albă, pe care o ținea strâns, pentru că voia să i-o ducă mamei, dovadă că a fost. Acolo… În buzunarul de la piept păstra o scrisoare de dragoste primită de la o admiratoare din liceu. „(…) Dar tu nu mă vezi, nu înțelegi, nu-mi auzi inima… Dar când treci, tu nu șții că îmi lași umbra ta? Tu ești iarna aceea pustie ce mă frânge în fiecare despărțire cu ochi străini și plecări definitive spre țărmuri stinse de dor… Radu, oare îți voi mai revedea ochii, acei ochi iubiți care au devenit oglinda vieții mele?…”.
„Nu știu când a fost împușcat”, mărturisește prietenul lui. „N-am văzut, cred că n-am avut când… Am simțit doar lovitura camionului militar care a intrat în mulțime. Radu era în dreapta mea. Am căzut la pământ, inconștient. Îmi amintesc că am fost luat de oameni și dus într-o scară de bloc. Că, lângă mine, o față plină de sânge își dădea sufletul și că securișții care au intrat peste noi, crezând că sunt și eu mort, m-au lăsat… Am fost dus la spital de o salvare și am avut noroc că am scăpat cu viață, aveam bazinul făcut praf. De moartea lui Radu am aflat după o lună de zile, când, întors acasă, mama m-a dus, fără să-mi spună nimic, la cimitir. La mormântul celui mai bun prieten pe care l-am avut vreodată…”.
În seară aceea de joi, 21 decembrie, au încercat să-i ascundă pe cei morți și i-au dus în cramă de la «Dunărea». „Bocancii lui Radu, care fuseseră noi, erau dezlipiți din talpă, hainele erau zdrențuite, se cunoștea că băiatul meu fusese târât pe jos”, povestește mama lui Radu. Nimeni nu i-a putut spune ce s-a întâmplat cu trupul copilului ei, după ce a fost ucis. „Avea niște semne ciudate pe mâini, că și când ar fi fost înțepat cu sârmă ghimpată”, își amintește sora lui Radu. „Apoi, ceva ce nu înțeleg, a fost împuns cu baionetă în stomac. Am înțeles că după ce zona a fost eliberată, i-au înșirat pe peluza Teatrului Național și așa verificau care mai este în viață…”. La înmormântare, mijlocul tânărului era încins într-un brâu lat, pentru că mășina grea care trecuse peste el îl zdrobise…
„Când m-am întors în acea zi de la serviciu și am văzut că nu este acasă, am presimțit că a plecat acolo”, spune mama lui Radu. „Am așteptat toată după-amiază să se întoarcă. În zadar… Îmi spusesem ‘dacă până la ora 21 fără 15 minute nu vine, plec după el’. Dar deja știam, în adâncul sufletului meu, că el nu mai este. La ora la care a murit, mi s-a făcut rău, din senin. Cred că toatele mamele simt când le moare copilul… Cu câteva minute înainte să ies pe ușa, a sunat la noi mama prietenului cu care plecase. Mi-a zis doar ‘doamna, băiatul meu este la spital, dar Radu al dumneavoastră nu mai vorbește’. Atât. Am știut atunci că murise… Și l-am rugat pe Dumnezeu să mă ajute să trec peste această grea încercare…”.
În
aceeași noapte, rudele l-au găsit pe Radu la INML. Era dezbrăcat,
întins pe o masă, cu buletinul pe piept. Alți câțiva tineri, cu
actele de identitate la îndemână, erau așezați pe jos. Nu l-au
putut lua acasă, medicii legiști repetau la nesfârșit că nu
aveau ordin să-i dea. „Doar hainele lui mi le-au dat”, spune
mama eroului. „În fiecare zi băteam drumul spre morgă și de
fiecare dată ne întorceam fără el. Știind ce s-a întâmplat cu
morții de la Timioara arși la crematoriul Cenușa, îmi pierdusem
orice speranță… Dar pe 26 decembrie l-am adus acasă și l-am
înmormântat. Nu i se făcuse nicio autopsie, nu i se eliberase
niciun certificat medico-legal. Pe certificatul lui de deces, la
cauza morții, scrie ‘căzut
în Revoluție’”.
Statul român inventase atunci o nouă boală incurabilă…
Ce
mai așteaptă de la viață mama unui copil ucis la 17 ani?
„Supraviețuiesc doar cu gândul că Dumnezeu va îngădui să-mi
revăd copilul”, spune ea. „Dar pentru a ajunge acolo unde este
el acum, trebuie să știu să iert. Chiar și pe acela care mi-a
ucis copilul. Dar nu s-a găsit niciun vinovat și atunci nu știu pe
cine să iert… Dacă își va recunoaște vină, n-o să mă duc
să-l împușc în cap, așa cum a făcut el cu băiatul meu, singură
mea ‘pedeapsă’
va fi iertarea. I-aș spune doar că fiul meu fost un băiat tare
bun… După ce el a murit, o fetiță din bloc mi-a zis plângând:
‘Cine
mă mai apară pe mine acum de oamenii răi?’…
De la 8 ani, Radu făcea yahting, era în lotul național. Spunea
‘îmi
place yahtingul pentru că mă face să gândesc. Și mă simt
liber’.
Avea un metru optzeci și doi. Și ochii că viorele. Era sincer și
curat la suflet. Când i-au murit peștișorii, m-a certat că am
vrut să-i arunc, i-a luat și i-a îngropat în curte. Din vară își
uitase buletinul la un prieten. Și l-a luat înapoi pe 20 decembrie,
parcă presimțind că va trebui să i se verifice identitatea. Să
nu credeți că-mi este mai puțin dor de el, că nu plâng,
mărturisește mama lui Radu. În fiecare seară, înainte de
culcare, mă duceam la el, îl pupăm, îi spuneam ‘noapte
bună, mamă!’.
Mi-e greu că nu mai pot face asta… Iar unii spun că acești copii
au murit ca proștii. N-au înțeles semnificația sacrificiului lor.
Când îi spuneam ‘nu
vă împotriviți stăpânirii’,
el îmi răspundea ‘mamă,
eu nu mai pot trăi în lumea asta plină de minciună. Trebuie să
ieșim, mamă. Trebuie! Toți, mamă, toți!’”.
(«Jurnalul
Național»,
18 mai 2004)
Informații despre caz
Accident
În 1991, Procuratura Militară București, prin dispoziția mr. Vasile Pantea, a dispus soluția de încetare a urmăririi penale în dosarul privind primele șapte victime din 21 decembrie 1989, strivite sub roțile camionului militar ucigaș, în față Sălii Dalles. Motivația procuraturii? „Moartea celor șapte s-a datorat unui incident care poate fi considerat că un accident”. Aceste cercetări au fost definitive, sub aspectul că jertfă celor șapte tineri se încadrează în situația cazului fortuit. Părinții lui Alexandru Radu Ionescu nu primiseră nicio înștiințare oficială. În ’90, chemat la Parchet, tatălui lui Radu i s-a cerut să aducă martori în acest caz. Câteva luni mai târziu, a citit și el în ziare cum că fiul lui a murit într-un stupid accident de circulație. Și a aflat cum că șoferul acelui autocamion militar, lovit fiind la cap de o cărămidă aruncată din mulțime, a pierdut controlul volanului și a intrat în manifestanți.
Cine a tras?
E greu de crezut însă că moartea lui Alexandru Radu Ionescu s-a datorat doar impactului cu acea mășină. Adolescentul fusese împușcat în cap (glonțul a intrat prin obrazul stâng și a ieșit pe la ceafă) înainte și putem presupune că tocmai din acest motiv el nu a mai avut cum să evite impactul cu autocamionul militar. Cine a tras în el? Parchetul Militar nu a găsit niciun vinovat… Ba mai mult, autoritățile au fost așa de ”tulburate” de moartea acestor tineri încât în 1992, la trei ani de la moartea lui, pe adresa lui Radu soseau ordine de încorporare care se încheiau cu avertismentul – „în caz de neprezentare veți suferi rigorile legii…”.
„Noaptea cea mai lungă”
„La ora 17:30, în față la Dalles s-a tras în plin. Au fost împușcăți mortal cel puțin 13 dintre noi. Printre ei: Mihai Gătlan de 19 ani, Cornel Baldovin de 38 de ani, Petrică Proptean de 21 de ani, Alexandru Radu Ionescu (foto) de 17 ani. Un ofițer superior, martor al acuzării în ‘procesul celor patru’, avea să declare în față instanței și a țării: ‘Ne-am deplasat dispozitivul de la Dalles la Intrecontinental». El nu a mai spus că această mutare de dispozitiv s-a făcut peste cadavre și răniți. (…) Trupele care au participat la represiune sunt UM 01210, UM 01908, sprijinite cu forță de un batalion specializat în pază aeroportuară, comandat de maior Amăriucăi și aflat în directă subordonare a Marelui Stat Major, batalionul de cercetare-diversiune de la UM 01020, Regimentul de gardă Academia Militară, ale securitățții – Școală de securitate de la Băneasa, trupe de securitate, cum ar fi UM0865, Câmpina, USLA și cadre în civil, ale miliției. (…)’” (Vasile Neagoe – «Noaptea cea mai lungă» – Expres, nr. 8, 23-29 martie 1990)
Preluare: Jurnalul Național
