Conștiința ascunsă și cele șapte umbre

0

Într-un sat de pe lângă Vaslui, în preajma sa, exista, parcă dintotdeauna, o mănăstire de călugări (mica cloptniță rămasă e din timpul lui Ștefan). Până prin anii 1947 -1948, când a luat foc. În plin iureș al instalării comunismului. Călugării au murit acolo, toți, în niște condiții neelucidate, pentru că autoritățile comuniste nu numai că nu și-au făcut datoria cu o anchetă minuțioasă, dar câtuși de puțin. Erau „niște sutane” care împărțeau „opium poporului”… Doar sătenii au știut ce s-a întâmplat cu adevărat și și-au povestit unii altora, cât mai discret, oroarea și grozăvia. Călugării au murit în chinuri groaznice, bătuți, schinghiuiți, iar corpurile le-au fost arse. Au fost șapte. Șapte „vinoveți”, cum se spune moldovenește. Din depărtare, unul dintre săteni i-a putut vedea prin noapte, în lumina flăcărilor, umbrele lor, și i-a numărat, în vreme ce fugeau cu prada. Pentru că jefuiseră.

Șapte „vinoveți” rămași nepedepsiți. De lege, de ordinea lumească. Primul s-a „deconspirat” șeful colectivizării, „brigadirul”, cel mai fanatic, fost legionar, devenit „comunist convins”, pe care ceilalți, oamenii de rând, doar îl salutau și de la care primeau indicații. L-au găsit atârnat, cu gâtul într-un ștreag, în pădure, peste vreo doi ani. Fără niciun cuvânt lăsat. Era tot mai abătut și tot mai rău. Devenise „un om a dracu’”. Din cale afară de „a dracu’”…

A urmat altul, în șură. Și altul, în beci. Spre ei se îndreptaseră și suspiciunile oamenilor, de la bun început, deși nu îndrăzneau să o spună, nici măcar între ei. Toți „cadre de nădejde” comuniste, în fapt niște parveniți. Altul, peste ani. Altul, spre bătrânețe. Rând pe rând, până la șapte. Și atunci sătenii au știut. Erau „șei șăpti vinoveți”. Niciunul nu a murit de „moarte bună”. Dar niciunul nu a mărturisit. Era prea mare rușinea, prea greu păcatul ca să dezvăluie chiar și celor mai apropiați?
Când s-au făcut șapte sinucigași, satul a avut sentimentul dreptății, al împlinirii justiției divine. Nu le-a confirmat nimeni „oficial”, dar ei au știut. Așa cum știau că Dumnezeu există și „lucrează”, prin oameni și dinăuntru lor… Ei i-au iertat ușor: „Ei, badi, ei țațî, erau bețî șî îndrășițî di comunism!…”

Povestea vorbește despre conștiință? Fără îndoială! Despre una ascunsă, până la a deveni un resort obscur la care nu mai apelăm decât în fața celorlalți, pentru a arăta sau a nu uita că suntem totuși oameni, sau cu adevărat când e prea târziu. Dar vorbește, cred eu, și despre nebunia, despre sminteala ideologizării, a „marilor adevăruri noi”, pe baza „descoperirilor” și „legităților” „științifice” ticluite de oameni, care ajung să contrazică tot, și ce-i peren, și trebuie să rămână, și ce-i absolut, și așa trebuie să rămână. Dar chiar și despre impactul modelor, gusturilor, dispozițiilor, capriciilor, schimbărilor pe care ni le permitem în noi și care ne fac apoi, prea târziu, de nerecunoscut …și de disprețuit, de către aceeași noi. Vorbește despre modul absolut în care oamenii se pot pierde în vremuri, până la a deveni de nerecunoscut… și de urât!, pentru ei înșiși, adică despre efectele ideologizării, care și astăzi se manifestă, și nicidecum altfel decât tot sălbatic, și care „permit” tot felul de lucruri, până la ridicol, cel mai puțin, până la oroare, cel mai mult, dar și dincolo de ea, odată drumul deschis.

Vorbește despre „citatul” pe care Socrate l-a „furat” trunchiat de la un predecesor, ca să-l facă azi „celebru” (cel puțin pe facebook): „Cunoaște-te pe tine însuți, și astfel vei cunoaște și universul, și pe Dumnezeu” (cam așa, nu îmi mai amintesc exact, cum nu îmi mai amintesc nici predecesorul).

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here