În constituția americană nu există vreun „zid despărțitor” între religie și stat. Când Thomas Jefferson a creat această expresie, a fost pentru a proteja bisericile împotriva statului. Numai într-o lume post-orwelliană ea poate fi folosită ca pretext pentru a legitima reprimarea religiei de către stat.
Dar îngrădirea lui Dumnezeu în sfera „religioasă”, excluderea Lui din dezbaterile științifice și filozofice, pe care astăzi chiar și oamenii religioși o acceptă ca pe o clauză imuabilă a ordinii publice, nu este altceva decât o moștenire morbidă a prostiei iluministe. „Zidul despărțitor” dintre cunoaștere și credință este o farsă kantiană ridicată între două stereotipuri.
La urma urmei, de ce are un om încredere în Biblie? Are, pentru că crede că este Cuvântul lui Dumnezeu. Dar de ce crede că este cuvântul lui Dumnezeu? Și de ce are încredere în el? Acest cerc vicios presupune un pariu în întuneric, ce depășește resursele omului obișnuit. Credința nu vine din nimic, cu atât mai puțin din ea însăși. Este nevoie de un indiciu, de un semn, un motiv acceptabil rațional, care să aprindă în suflet flacăra încrederii în Dumnezeu. Definiția însăși a „credinței” drept aderență la o doctrină este o pervertire a sensului cuvântului. Doctrina creștină s-a format de-a lungul secolelor. Primii credincioși au avut încredere în Isus înainte de a avea habar de ea. Ei nu credeau într-o doctrină, aveau încredere într-un om. Și de ce aveau încredere în El? Chiar El a explicat de ce.
Când Ioan Botezătorul, din închisoare, își pune ucenicii să întrebe dacă El este cel trimis de Dumnezeu, sau trebuia să aștepte pe altul, Isus nu răspunde cu vreo doctrină, ci cu fapte: „Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce aţi văzut şi cele ce aţi auzit: Orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte. Şi fericit este acela care nu se va sminti întru Mine”.
Învățătura acestor versete este aceea că credința nu e altceva decât încrederea că El, care a redat viața unor morți, poate să le-o redea încă multora. Este un raționament simplu inductiv, un act de inteligență rațională bazat pe cunoașterea faptelor și nu un pariu în întuneric. Singura diferență dintre acesta și oricare alt raționament inductiv este faptul că el duce la o concluzie care poartă în sine o speranță atât de luminoasă încât toată tristețea și negativitatea acumulate în suflet refuză să-l accepte. Sufletul preferă să se agațe de tristețe și de negativitate, deoarece sunt cunoștințe de-ale sale vechi. Ele reprezintă siguranța din rutina depresiei împotriva apelului rațiunii la îndrăzneala încrederii. Ceea ce se opune credinței nu este rațiunea, este lașitatea. Pentru a legitima această lașitate, s-au construit temnițe de pseudo-argumente. În fundul acestora, leprosul își linge rănile, orbul își iubește orbirea, paraliticul își savurează incapacitatea de a merge. Săracii, imaginându-se regi și prinți, sărbătoresc respingerea veștii celei bune. Mândri de neputința lor, ei împodobesc cu numele de „știință” încăpățânarea de a nega faptele.
Dar exemplul lor nu aduce roade. Șaptezeci și cinci la sută dintre medicii americani cred în vindecări miraculoase. Ei cred nu numai pentru că le văd zi de zi, ci pentru că știu, sau cel puțin presimt că a le atribui auto-sugestiei sau coincidenței ar însemna a distruge, în act, însăși posibilitatea cercetării științifice în medicină, care se bazează în întregime pe presupunerea că auto-sugestia și coincidența nu au o putere mai mare decât intervenția terapeutică bazată pe cunoașterea rațională a cauzelor.
Cel mai mare scandal intelectual al tuturor timpurilor este frauda constitutivă a modernității, care, excluzând de la examinare toate acele fapte care nu au o explicație materialistă, trage concluzia că toate faptele au o explicație materialistă.
Doza de mizerie mintală în care un subiect trebuie să fie cufundat ca să-i placă un asemenea gunoi nu e puțină. Crăciunul ne amintește în fiecare an că acest destin nu este obligatoriu, că există o speranță rațională de ceva mai bun. De aceea, unii doresc să o elimine: pentru ca această chemare la speranță să nu rănească mândria lașilor.
Olavo de Carvalho, «O Natal não é para os covardes»,
Jornal do Brasil, 22 decembrie 2005
Olavo Luiz Pimentel de Carvalho (cunoscut sub numele de Olavo de Carvalho, n. 29 aprilie 1947, Campinas) este jurnalist şi eseist brazilian care activează în domeniile istoriei filozofiei, religiei comparate şi istoriei revoluţiilor. Este, de asemenea, specialist în kremlinologie, învăţământul tradiţionalist, religii comparate, psihologie şi antropologie filozofică. Este cunoscut în Brazilia pentru ideile sale politice conservatoare şi pentru critica adusă politicii de stânga.
Victoria președintelui Bolsonaro se datorează reconquistei culturale a Braziliei, în care cel mai mare merit îi revine unui singur om: Olavo de Carvalho, care de decenii scrie, ține cursuri, conferințe, înfruntând de unul singur minciuna, prostia și reaua-credință ce păreau invincibile, deschizând ochii generațiilor de brazilieni și formând o nouă elită intelectuală – într-o țară cât un continent în care, practic, domnea cu totul marxismul cultural. Nu întâmplător, în toate protestele anticomuniste din Brazilia din ultimii ani, la care participă milioane de oameni, adesea s-a întâlnit sloganul „Olavo tem razão” („Olavo are dreptate”).
O Natal não é para os covardes
Olavo de Carvalho
Jornal
do Brasil, 22 de dezembro de 2005
Na constituição americana não há nenhum “muro de separação” entre religião e Estado. Quando Thomas Jefferson criou essa expressão, foi para proteger as igrejas contra o Estado. É só num mundo pós-orwelliano que ela pode ser usada como pretexto para legitimar a repressão estatal da religião.
Mas o confinamento mesmo de Deus na esfera “religiosa”, Sua exclusão dos debates científicos e filosóficos, que hoje até mesmo os religiosos aceitam como cláusula pétrea da ordem pública, já é uma herança mórbida da estupidez iluminista. O “muro de separação” entre conhecimento e fé é uma farsa kantiana erguida entre dois estereótipos.
Afinal, por que um sujeito tem fé na Bíblia? Tem porque acha que ela é a Palavra de Deus. Mas por que ele acha que ela é a palavra de Deus? É porque tem fé nela? Esse círculo vicioso exigiria uma capacidade de aposta no escuro que transcende os recursos da média humana. A fé não surge do nada, muito menos da própria fé. É preciso um indício, um sinal, um motivo racionalmente aceitável para acender na alma a chama da confiança em Deus. A definição mesma da “fé” como crença numa doutrina é perversão do sentido da palavra. A doutrina cristã formou-se ao longo dos séculos. Os primeiros fiéis confiaram em Jesus antes de saber nada a respeito dela. Não acreditavam numa doutrina, confiavam num homem. E por que confiavam nele? Ele próprio explicou isso. Quando João Batista, da cadeia, manda perguntar se Ele é o enviado de Deus ou se seria preciso esperar por outro, Jesus não responde com nenhuma doutrina, mas com fatos: “Vão e contem a João as coisas que vocês ouvem e vêem: os cegos enxergam, e os paralíticos andam; os leprosos ficam limpos, e os surdos ouvem; os mortos são ressuscitados, e os pobres recebem boas notícias. E bem-aventurado é aquele que não se ofende comigo.” O que esses versículos ensinam é que a fé é apenas a confiança em que Aquele que devolveu a vida a alguns mortos pode devolvê-la a muitos mais. É um simples raciocínio indutivo, um ato da inteligência racional fundado no conhecimento dos fatos e não uma aposta no escuro. A única diferença entre ele e qualquer outro raciocínio indutivo é que a conclusão a que ele conduz traz em si uma esperança tão luminosa que toda a tristeza e o negativismo acumulados na alma se recusam a aceitá-la. A alma prefere apegar-se à tristeza e ao negativismo porque são seus velhos conhecidos. São a segurança da depressão rotineira contra o apelo da razão à ousadia da confiança. O que se opõe à fé não é a razão, é a covardia. Para legitimar essa covardia ergueram-se masmorras de pseudo-argumentos. No fundo delas, o leproso lambe suas chagas, o cego adora sua cegueira, o paralítico celebra a impossibilidade de caminhar. Os pobres, imaginando-se reis e principes, festejam a rejeição da boa notícia. Orgulhosos da sua impotência, adornam com o nome de “ciência” a teimosia de negar os fatos.
Mas seu exemplo não frutifica. Setenta e cinco por cento dos médicos americanos acreditam em curas miraculosas. Acreditam não só porque as vêem, dia após dia, mas porque sabem ou ao menos pressentem que atribui-las à auto-sugestão ou à coincidência seria destruir, no ato, a possibilidade mesma da pesquisa científica em medicina, que se baseia inteiramente no pressuposto de que auto-sugestão e coincidência não têm um poder maior que a intervenção terapêutica fundada no conhecimento racional das causas.
O maior escândalo intelectual de todos os tempos é a fraude constitutiva da modernidade, que, excluindo do exame todos os fatos que não tenham uma explicação materialista, conclui que todos os fatos têm uma explicação materialista.
A dose de miséria mental em que um sujeito precisa estar mergulhado para gostar desse lixo não é pequena. O Natal é o lembrete cíclico de que esse destino não é obrigatório, de que existe a esperança racional de alguma coisa melhor. Por isso há quem deseje eliminá-lo: para que o chamado da esperança não fira o orgulho dos covardes.
Sclavi din fire
Dacă există un instinct al sclaviei, este logic că acesta determină doar comportamente generale şi nu căutarea unei anumite poziţii sociale. Formele de inferioritate variază în diferite structuri sociale, dar un simplu instinct nu poate alege căile specifice prin care se va exprima, în funcţie de circumstanţele variate ce ţin de moment şi de loc. Acelaşi impuls care duce la supunere într-o ţară, duce la revoltă într-o alta. De aceea, există mai mulţi rebeli în ţări libere şi prospere decât în ţările cele mai nenorocite, conduse de cei mai sângeroşi tirani (Citește mai departe…)
