De ce România nu vrea să joace un rol corespunzător poziției sale?

În ultimii ani, România și-a asumat, umilă, un loc codaș printre statele Uniunii Europene. În pofida dimensiunii sale (geografice și economice), țara noastră nu vrea să mai joace deloc într-o ligă corespunzătoare.
Modestia exagerată în plan internațional care caracterizează clasa noastră politică se află în puternic contrast cu aroganța afișată în interior de către aceaiași politicieni care parcă știu dinainte soluția la orice problemă.

Statutul de țară prost administrată este acum asumat oficial de către autoritățile noastre care nu mai contenesc să se plângă de propria lor lipsă de performanță și care, în aceste condiții, își asumă, cu indolență, aerul de masă de manevră tăcută în afacerile internaționale.
Ceea ce este uimitor este, în primul rând, faptul că acceptând asta ignorăm atât geografia, cât și istoria, nemaivorbind de economie.
Ignorăm geografia pentru că am decis să facem abstracție de dimensiunile României, ale poporului român (vorbitorii de limba română) în context european. România, cu cei 238.000 kmp ai săi este a noua cea mai mare țară din UE (în prima treime) și a doua cea mai mare din regiunea noastră, după Polonia.
Cu 20 milioane de locuitori ne situăm pe locul 7 în UE, iar în regiune urmăm, de asemenea, Poloniei.
Spre comparație, Austria are 8,7 milioane locuitori, Ungaria 9,8 milioane, Grecia 10,8 milioane, iar Serbia și Bulgaria puțin peste 7 milioane de locuitori. Republica Moldova, cu cei 3,5 milioane locuitori, se află în coada clasamentului. Ar trebui totuși să adăugăm la cei 20 milioane de români din România și pe cei 3,5 milioane aflați în diaspora, precum și pe cei 2,7 milioane de cetățeni ai Republicii Moldova de naționalitate și de limbă română.

Să nu uităm capitala: Bucureștiul este al nouălea cel mai mare oraș al Europei și al șaselea cel mai mare oraș al Uniunii Europene.
De fapt, în estul și centrul Europei este depășit doar de Moscova, Sankt Petersburg și Kiev; Bucureștiul este mai mare decât Varșovia, decât Praga, decât Budapesta și chiar mai mare decât Viena!
Țări cu performanță internă mai „subțire” decât cea a noastră (vezi Turcia sau Polonia, vezi și cazul Indiei sau Pakistanului) se poziționează mult mai sus pe scara aspirațiilor internaționale sau măcar ale regiunii pe care o reprezintă.
Bazându-se numai pe mărimea sa, Polonia, de exemplu, a decis să își asume un rol regional de prim rang în anumite dosare și pe anumite relații, cum ar fi așa-numitul „flanc estic” al NATO sau Ucraina.

Cum a dictat România istoria în zona noastră

Ignorăm istoria, în primul rând cea recentă, pentru că România ultimului secol nu a fost niciodată o putere absentă din dosarele internaționale/regionale.
Să ne aducem aminte de faptul că sfârșitul războaielor balcanice prin pacea de la București din 1913 poate fi considerat drept instaurarea unei adevărate „Pax Romaniae”, datorită faptului că Bucureștiul a coordonat și garantat tot procesul de reașezare a Balcanilor.
Deși am pierdut doar o sută de soldați, deși am avut o campanie militară de doar 19 zile (3-22 iulie), noi am dictat, impus și garantat pacea în regiune, în pofida Imperiului Austro-Ungar (care s-a văzut pentru prima oară exclus din politica balcanică); mai mult, frontiera româno-bulgară devine linia Turtucaia-Balcic, Bulgaria pierde mare parte a teritoriilor cucerite în primul război balcanic și pierde ieșirea la Marea Egee, ceea ce face deja din România principala forță a Balcanilor.
Să ne aducem apoi aminte de episodul de la sfârșitul Primului Război Mondial, când România și-a asumat rolul de sanitar al Europei curățând proximitatea noastră de microbul bolșevic-rusesc; între 21 martie și 4 august 1919 (mai puțin de cinci luni), armata română a eliberat Ungaria, inclusiv Budapesta, a impus demisia guvernului bolșevic Bela Kun și a părăsit Ungaria numai după impunerea unui regim de ordine acceptată internațional în februarie 1920.

Coroborată cu preluarea Basarabiei românești din captivitatea Imperiului răului de la răsărit, ofensiva din Ungaria a dovedit faptul că singura țară stabilă, generatoare de securitate europeană în regiune era România, cel mai mare și mai important stat din zonă.
Să ne mai aducem aminte de politica curajoasă de creștere a semnificației internaționale a României din anii ’60-’70, când Bucureștiul a fost primul stat de după Cortina de Fier care a avut relații diplomatice cu Republica Federală Germania (1967) și singurul din aceeași zonă pro-moscovită care a păstrat relațiile diplomatice cu Israel după războiul de șase zile din iunie 1967, marcând astfel intrarea țării noastre în grupul ligii secunde a vieții politice internaționale (nu în grupul celor mari, liga întâi unde sunt statele cu armamanet nuclear și cele de mari dimensiuni, dar nici în ligile inferioare unde juca atunci Polonia, de exemplu), în grupul țărilor care erau consultate și care puteau determina anumite corecturi ale deciziilor celor mari.
La acest lucru au contribuit și relațiile de mediere între Israel și țările arabe, precum și încercarea de mediere în războiul dintre Statele Unite și Vietnamul de Nord.

Suntem mari și din punct de vedere economic

În fine, ignorăm economia, pentru că nu vedem cifrele: după indicatorul mărime PIB în metodologie PPP (power purchase parity – la paritatea puterii de cumpărare), România este a 42-a economie a lumii (statisticile Fondului Monetar Internațional pentru 2016), cu un estimat de 435 miliarde de dolari.
Spre comparație, Austria este pe locul 45 cu 413 miliarde, iar vecinii noștri sunt poziționați astfel: Ucraina locul 48 cu 339 miliarde de dolari (cam un sfert mai puțin ca noi), Grecia locul 53 cu 286 miliarde de dolari (65% din cifra corespunzătoare României), Ungaria locul 58 cu 258 miliarde (59% față de România), Bulgaria locul 75 cu 176 miliarde (40% față de România), Serbia locul 78 cu 121 miliarde (28% față de România), Republica Moldova locul 142 cu 18 miliarde (cam 4% față de România).

Economia României este cu 25% mai mare decât economiile cumulate ale statelor fostei Iugoslavii; deși nu ne considerăm așa, suntem o economie mai mare decât Austria, Cehia sau Ungaria și decât Ucraina.
Vorbind despre capitală, Bucureștiul are un PIB/capita de 131% față de media UE, bucureștenii producând mai mult decât atenienii (98% față de media UE), madrilenii (128% față de media UE) sau berlinezii (113% față de media UE) sau mai mult decât media suedezilor, spaniolilor sau germanilor!
Spre comparație, Budapesta are un PIB/capita de doar 108% față de media UE, iar Praga unul de 173% față de media UE.
Metroul din București are o lungime de peste 70 Km, de peste două ori mai mult decât cel din Varșovia (30 km), de aproape două ori mai mult decât cel din Budapesta (38 km), aproape cât cel din Viena (78 km), mai mult decât cel din Praga (68 km) și mai mult decât cel din Roma (60 km).

Aeroportul Henri Coandă este al 52-lea cel mai aglomerat aeroport european cu 10 milioane pasageri în 2016; Budapesta se află pe locul 49 cu 1 milion de pasageri în plus, Varșovia pe 42 cu 2 milioane de pasageri în plus, iar Praga pe locul 40 cu aproape 3 milioane de pasageri în plus.
Conform predicțiilor FMI, peste cinci ani vom avea o situație accentuată în acest sens:
– Rusia și Polonia își vor reduce ușor semnificația globală, coborând câte o poziție, iar Turcia va crește cu trei poziții;
– România va deveni a 40-a cea mai mare economie a lumii, crescând distanța față de Austria și Grecia;
– Republica Moldova își va pierde din semnificația globală și așa redusă, pierzând trei poziții și reducându-și dimensiunea la doar 4,23% din cea a României;
– Cu excepția României, toate celelalte țări foste socialiste își vor reduce semnificația globală cu cote mici, dar generalizate.
Tot semnificativ este și faptul că avem al doilea cel mai mare buget al apărării din regiune (3,1 miliarde de dolari), după cel polonez (9,2 miliarde), dar înaintea Greciei (2,7 miliarde), a Ucrainei (2,4 miliarde), Cehiei (1,8 miliarde) sau Ungariei (1,1 miliarde).

Să mai menționăm și faptul că România se află pe locul 6 ca pondere a industriei în PIB în 2015, cu 26,4%, sub Irlanda, Cehia sau Ungaria, dar peste Germania, Franța sau Italia.
Cu alte cuvinte, România urcă lent, iar cei din jurul nostru scad lent, ceea ce ne pune în postura neașteptată de lider regional al creșterii.

După 1990, România a pierdut treptat din relevanță, deși aproape toate condițiile geopolitice îi erau favorabile:
– celălalt stat mare și concurent din regiunea balcanică extinsă (Iugoslavia) a făcut implozie, împărțindu-se în șapte mici bucățele, ultima bucățică Kosovo având un statut incert de semi-recunoaștere internațională;
– Uniunea Sovietică s-a dezintegrat, aducându-ne la graniță un stat slab și derutat, dar populat larg majoritar de etnici români (Republica Moldova) și un stat imens (Ucraina), dar măcinat de conflicte interne ireconciliabile, de corupție endemică, de înapoiere culturală și politică, ambii noi vecini ai noștri fiind prinși în capcana secesiunii teritoriale pe criterii etnice (Republica Moldova este practic scindată între Basarabia veche și Transnistria, iar Ucraina a pierdut probabil definitiv peninsula Crimeea și Regiunile Donetk și Luhansk).
În contrast, România a fost integral determinată să se atașeze comunității euro-atlantice, ceea ce a și reușit prin aderarea la NATO și integrarea în UE.
Astfel, am devenit o insulă de stabilitate și de occidentalism în regiune, statut adus la apogeul relevanței de evoluțiile din ultimii opt ani, de la declanșarea crizei globale din 2007-2009:
– Grecia s-a prăbușit întâi economic și apoi politic, devenind irelevantă și incapabilă să îsi asume un rol regional;
– Bulgaria s-a detașat, la toți parametrii, ca fiind codașa Uniunii Europene, macinată de o corupție de proporții istorice;
– Republica Moldova s-a afundat într-o criză de un dramatism fără egal, ocolită de orice și de oricine;
– Ucraina nu poate să își găsească niciun factor de coeziune internă și moare încet în fiecare zi;
– Serbia nu pare a-și clarifica statutul simulând aderarea la Uniunea Europeană;
– Ungaria a intrat într-o dispută majoră cu lumea bună transatlantică;
– Turcia se afundă într-un izolationism cu cauze interne profunde și greu de compensat;
– Uniunea Europeană însăși a intrat într-o criză de identitate, pierzând cu zâmbetul pe buze a șasea parte din sine însăși.

Petrișor Gabriel Peiu este doctor al Universității Politehnica din București (1996), a fost consilier al premierului Radu Vasile (1998-1999) și al premierului Adrian Năstase (2001-2002), subsecretar de stat pentru politici economice (2002-2003) și vicepreședinte al Agenției pentru Investiții Străine (2003-2004). Este coordonator al Departamentului de Analize Economice al Fundației Universitare a Mării Negre (FUMN).

Preluare: ziare.com