„Sunt unele feţe, expresii şi momente pe care nu le poţi uita niciodată”

Peter Turnley este fotograful care a realizat această imagine istorică. Se întâmpla pe 22 decembrie 1989, pe când se afla la București cu scopul de a fi în mijlocul evenimentelor care aveau loc în acele zile.

Fotografia și povestea din spatele ei au fost publicate pentru prima dată pe internet pe 19 decembrie 2013, pe pagina de Facebook a lui Turnely, după ce imaginea își câștogase deja de multă vreme celebritatea, și în România, dar nu numai.

„Pe 22 decembrie 1989, în zilele de început ale Revoluţiei Române, am ajuns la Bucureşti venind de la Varna, din Bulgaria, cu un convoi de autobuze pline cu ajutoare umanitare şi mâncare aduse din Franţa, împreună cu Bernard Kouchner, secretar de stat în Ministerul francez pentru Ajutoare Umanitare. La periferia Bucureştiului, convoiul nostru a fost oprit de un grup mare de protestatari. Cum mă uitam la mulţimea de bărbaţi şi femei ridicând degetele în semn de victorie pentru răsturnarea dictatorului Ceauşescu, l-am surprins pe acest bărbat”

Fotografia surprinde exact ceea ce indică Turnley: o mulțime de oameni, pe chipurile cărora se poate citi și multă tristețe, simplitate, dar acestea sunt cumva marcate de o licărire de împlinire și speranță. Nădejdea că România ar fi putut deveni de atunci pentru viitor altceva, mai mult și mai bine decât un lagăr al sărăciei și privațiunilor, materiale și spirituale.

Cu ce s-a întâmplat în continuare, inclusiv cu acești oameni din imagine este o cu totul altă discuție. Dar un om iese în mod deplin în evidență pentru modul în care amestecă pe chipul său fericirea și tristețea. O fotografie care transmite o încărcătură spirituală ce spune toată povestea Revoluției Române…

Fotograful american a fost marcat de Revoluția din 1989

„M-a marcat melanjul dintre amărăciunea sa profundă şi exuberanţa pe care o citeam pe faţă. Mai târziu, această fotografie a fost publicată şi a fost parte din aplicaţia pentru care am câştigat premiul Olivier Rebbot, acordat de Overseas Press Club. Imediat după ce am primit acest premiu, m-am reîntors în România pentru a fotografia primele alegeri libere, în 1990. Am stat la Hotel Intercontinental, în centrul Bucureştiului, unde locuisem de mai multe ori şi în era Ceauşescu. Am fost prudent, ca unul care ştia că telefonul i-ar putea fi oricând ascultat, ca în vremurile bune din era Ceauşescu, şi nu mi-am lăsam niciodată filmele expuse în cameră, de frică să nu dispară sau să fie distruse”

„Într-una din zile, în acea primăvară a lui 1990, m-am întors la hotel şi am văzut un om stând în faţa uşii mele cu un aer uşor suspect. Am trecut intenţionat pe lângă el pentru a-l vedea mai bine înainte de a afla dacă era sau nu camera mea. Am realizat însă că era chiar omul din fotografie. Cuprins de emoţie, am încercat să îi vorbesc, dar cum nu ştia engleză, am fugit repede după un recepţioner şi l-am rugat să vină cu mine sus ca să traducă”

„L-am întrebat pe omul meu, cum de m-a găsit. A scos atunci poza decupată dintr-un ziar românesc, cu numele meu şi creditul sub ea. Mi-a spus că a sunat la Ambasada Statelor Unite din Bucureşti şi i-a întrebat cum poate da de mine. Cei de la ambasadă i-au spus, la plesneală, să mă caute la Hotel Intercontinental. Şansele de a mă găsi acolo, la câteva luni după eveniment, erau infime. Mai surprinzător a fost însă, faptul că aveam la mine în geamantan un print mare tocmai cu această fotografie: am scos fotografia, am semnat-o şi i-am dăruit-o lui. L-am întrebat dacă îmi poate descrie amărăciunea şi fericirea de pe faţa sa din această fotografie”

Bucuros, se gândea la familiile morților…

„Sunt atât de multe momente în fotojurnalism în care, deşi eşti martor, nu poţi decât să îţi imaginezi ce a înseamnat sau ce a sugerat o privire. Aveam, în sfârşit, şansa de a pune această întrebare! S-a uitat la mine şi mi-a spus că tocmai ce ieşise din schimbul de noapte când a văzut un camion plin cu cadavre în remorcă, oameni ucişi în noaptea care trecuse, în timpul revoltei populare împotriva lui Ceuşescu. Mi-a spus apoi că e obişnuit să trăiască alături de cineva aflat în suferinţă şi tristeţe, pentru că soţia sa era invalidă. Mi-a mai spus că e bucuros că anii de opresiune ai lui Ceuşescu s-ar putea apropia de sfârşit şi că, deşi el nu poate ajuta, se gândeşte la familiile morţilor pe care i-a văzut în camion şi care suferă o dramă eternă pentru pierderea celor dragi”.

Peter Turnely este cunoscut în lumea fotografilor pentru imaginile surprinse în timpul unor evenimente marcante din istorie. A călătorit în întreaga lume și a încercat să fie în mijlocul frământărilor sociale. Revoluția din 1989 din România a fost unul marcant chiar și pentru el.

„În 1989, am mai stat în Bucureşti până după Crăciun, cât eva zile după executare lui Ceauşescu de către un pluton de execuţie. Execuţia am văzut-o chiar la televizorul său personal, în biroul său oficial din Palatul Prezidenţial, unde mă aflam alături de revoluţionari. A fost una dintre cele mai suprarealiste momente din cariera mea. An de an, în această perioadă, îmi aduc aminte de zilele acelea, de această fotografie şi de domnul pe care-l vedeţi aici. Sunt unele feţe, expresii şi momente pe care nu le poţi uita niciodată”.