După cum era de așteptat, mutarea de deschidere a Israelului nu a decurs exact conform planului.
Cel mai probabil, Netanyahu și zioconii din statul paralel l-au convins pe Trump că un atac-fulger de tip shock-and-awe ar fi provocat o lovitură decisivă Iranului și ar fi frânt voința „Leului Persan”, forțându-l să accepte diktatele Washingtonului. Însă, așa cum se întâmplă adesea cu planurile zioconilor, așteptările și realitatea nu se potrivesc.
Lovitura inițială a Israelului a fost un atac clasic, masiv, urmat de o serie rapidă de lovituri menite să neutralizeze capacitatea de apărare a inamicului și să-i ofere atacatorului libertate totală de acțiune. Totul s-a bazat pe o ipoteză critică: că Iranul va rămâne pasiv ani la rând. Lucru care nu s-a întâmplat deloc.
Majoritatea activelor strategice ale Iranului au fost mutate în subteran, la mari adâncimi, acolo unde rachetele israeliene nu pot ajunge. Multe dintre bateriile de apărare antiaeriană despre care presa israeliană jubila că ar fi fost „distruse” s-au dovedit a fi doar momeli.
Așadar, în timp ce Israelul își consumă rapid o mare parte din arsenal în această deschidere agresivă, sperând să încheie rapid partida, Iranul pare hotărât să joace pe termen lung, așezat pe un stoc estimat la mii de rachete și drone sinucigașe. Rezultatul acestei asimetrii este clar: Iranul are luxul de a decide dacă și cum să escaladeze, în timp ce conducerea israeliană nu are decât această opțiune.
În prezent, atacurile asupra Iranului sunt realizate mai ales prin drone kamikaze, mașini capcană și sabotaje, în timp ce loviturile cu rachete israeliene au devenit mai rare.
Dacă asta indică limitele opțiunilor Israelului, nu este un semn bun în privința capacității sale de a susține un război prelungit cu Iranul. Diferența geografică este enormă: Iranul este imens, cu instalații strategice dispersate și munți care oferă acoperire naturală, în timp ce Israelul, mult mai mic, are infrastructura și orașele aglomerate și vulnerabile. În plus, Iranul a împrăștiat intenționat instalații false pe întreg teritoriul său.
În contrast cu rezultatul așteptat al unei lovituri de decapitare rapide, forțele iraniene au rezistat bine, înlocuind rapid comandanții căzuți și răspunzând cu atacuri simetrice, lovind aceleași tipuri de ținte ca Israelul. Diferența, după cum afirmă conducerea iraniană, este că ei folosesc aproape exclusiv echipamente vechi, cu excepția unor rachete hipersonice moderne, utilizate ocazional.
Este evident că Iranul își permite să joace acest joc de eschive și contraatacuri mult mai mult timp decât Israelul, datorită stocului său imens de rachete. Cât de mult? E greu de spus. Câteva săptămâni, poate luni. În plus, Iranul deține acum controlul asupra escaladării – poate alege oricând să își intensifice atacurile sau să lanseze cele mai moderne rachete pe care le deține.
Israelul, în schimb, s-ar putea regăsi rapid fără opțiuni, mai ales că aceleași tactici de operațiuni sub acoperire devin tot mai greu de repetat. Desigur, există și varianta folosirii armelor nucleare, dar aceasta vine cu propriile riscuri: stigmatizarea internațională, recunoașterea de facto a posesiei acestor arme (pe care oficial Israelul o neagă) și – poate cel mai grav – nevoia de a le folosi pe toate, în speranța că nu va mai rămâne nimeni în Iran capabil să lanseze un bombardament masiv cu rachete, echivalentul unei lovituri nucleare, dat fiind cât de dens este Israelul.
Și aici intră în scenă Washingtonul.
Majoritatea covârșitoare a șanselor de a ajunge la un acord de pace s-au dus pe apa sâmbetei. Israelul nu dă semne că ar vrea să se retragă, ceea ce face ca toate eforturile Washingtonului de „mediere” să fie aproape inutile – și asta fără a lua în calcul ipocrizia asumată a lui Trump. Parlamentul iranian, de partea sa, urmează să voteze mâine dacă țara ar trebui să părăsească Tratatul de Neproliferare Nucleară (TNP) – lucru care le-ar permite să dezvolte arme nucleare, exact ceea ce Israelul nu-și dorește sub nicio formă.
Nu mai există cale de mijloc: fie se încearcă înfrângerea totală a Iranului, ceea ce ar însemna o înfrângere strategică majoră pentru Teheran, fie Iranul părăsește TNP-ul și începe lucrul la bomba nucleară.
Fără să spunem prea multe, sunt destui zioconi în Washington care de-abia așteaptă să bombardeze din nou oameni „bruni”, mai ales dacă sunt atât de detestați precum iranienii.
Totuși, există trei mari probleme:
1. Eșecul cu Houthi.
SUA au încercat deja să „pună la punct” Houthis – un adversar cu poate o zecime din capacitatea industrială și militară a Iranului – și au fugit din Marea Roșie cu coada între picioare, după ce au cheltuit miliarde și au riscat să le fie lovit un portavion, fără să obțină nimic notabil în afară de bombardarea unor civili.
2. Colapsul industriei militare occidentale.
Un conflict cu Iranul ar necesita un consum enorm de muniție, iar în condițiile actuale de slăbiciune a industriei militare americane și NATO, asta ar duce la amânarea planurilor de reînarmare și la întreruperea completă a ajutorului militar pentru Kiev. Devine clar că SUA și Occidentul nu pot susține nici măcar un singur război proxy în mod eficient, cu atât mai puțin două în paralel. Dacă China decide să invadeze Taiwanul, situația ar deveni catastrofală.
3. Reacția blocului Estic.
Pakistan, China și Rusia nu vor sta cu mâinile în sân în timp ce Iranul – piatra de temelie a echilibrului din Orientul Mijlociu – este atacat.
• Rusia nu vrea ca Iranul să cadă, deoarece asta ar lăsa flancul sudic al său vulnerabil.
• China are nevoie de hidrocarburile iraniene și a investit prea mult în infrastructură acolo.
• Pakistanul nu vrea un regim-marionetă zionist la graniță, fiind deja prins între India pe o parte și potențial Israel pe cealaltă.
Decizia trebuie luată curând la Washington. Iar după acel punct, orice s-ar putea întâmpla, fără cale de întoarcere.
Slavyangrad
