Generația celor peste 35 de ani… Mai bătrâni și mai epuizați fizic și psihic decât părinții și bunicii noștri

1

„Fiecare are în mâinile sale propria fericire, precum artistul are materia brută, căreia vrea să-i dea o formă” – Goethe

Oameni pe strada

Niște cochilii goale. Asta suntem. Asta am ajuns, noi, ăștia tinerii de 35 și ceva de ani. Mai bătrâni și mai epuizați fizic și psihic decât părinții și bunicii noștri. Disperați și plini de frici, de îndoieli, dar goi de speranțe și de sentimente. Plecăm, rând pe rând, din orașele în care ne-am născut, din țară în care am crescut și pe care, în definitiv, o iubim cu toții așa cum este.

Încercăm să ne rupem de realitatea de aici în orice mod cu putință, evităm responsabilitatea și implicarea emoțională de orice fel, nu mai dăruim, nu mai respectăm, nu mai suntem capabili să recunoaștem adevăratele valori ale vieții, nu mai avem răbdare să ii descoperim cu adevărat pe oamenii de lângă noi. Credem că știm destul unii despre alții doar analizandu-ne profilele de Facebook, această realitate complet distorsionată, acest instrument perfect de manipulare. Cădem atât de ușor în propria capcană, în așa zisă realitate pe care o construim pe nisipurile mișcătoare ale internetului…

Dramele personale ale tinerilor de 35 și ceva de ani din România reprezintă un subiect mult discutat, chiar dacă puțini vor recunoaște că există. Sunt convinsă că nu exagerez cu absolut nimic. Și nu, nu o spun că să mă plâng, ci e o constatare amară a ceea ce trăiesc atât eu, cât și mult prea mulți tineri de vârstă mea. Știu, nu m-au desemnat ei să vorbesc în numele lor, dar foarte mulți o gândim și am observat ce se întâmplă. În afară de faptul că o trăiesc pe pielea mea, aud tot mai des povești care mă lasă mută de uimire.

Tot mai mulți tineri de vârstă mea aleg să plece, să lase în urmă familii la început de drum, oamenii iubiți, casă părintească, pentru a încerca să „își refacă viață”, până nu e prea târziu. Și aici mă refer la tinerii din familii normale, nu la cei de bani gata, care au de unde să primească sprijin.

Părinții noștri, cei mai mulți dintre ei, asistă îndurerați și neputincioși la ce se petrece cu noi. E groaznic să nu poți avea posibilitatea, la 35 și ceva de ani, să te întreții singur. Să locuiești în aceeași casă cu părinții, să nu ai intimitate, să nu ai un cuvânt de spus în anumite situații pentru că, efectiv, nu ai unde să te duci. E groaznic să ajungi să suferi de oboseală cronică, fiind sclavul unei corporații sau instituții care te plătește mult sub valoarea reală a muncii pe care o depui, să fii un soi de robot în carne și oase, programat pe ore, lipsit de inițiativa, de curaj, de judecată proprie.

Să nu cumva să ieși din mulțime. Să nu cumva să te exprimi, să arăți că ai vulnerabilități sau sentimente. Ah, să nu uit: dacă pleci, să nu cumva să ai curajul de a propune cuiva să vină cu tine. Bătăliile trebuie să ni le ducem singuri, împotriva tuturor, nu-i așa?

Generația noastră este o generație ținută la respect în mod intenționat, prin înfometare, și la propriu și la figurat. Ne infometam trupurile și sufletele deopotrivă, cu o resemnare greu de înțeles pentru tinerețea din noi. Oare chiar nu mai avem resurse? Suntem atât de înfrânți de sistem? Cine are dreptul să ne impună cum să ne trăim viețile?

Preluare: Revista Sufletului / Autor: Ruxandra Georgescu

Loading...
loading...

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.