„Lepra cea mai cumplită a sufletului este ingratitudinea sau nerecunoștința”

„Cei zece leproși, la întâlnirea cu Mântuitorul Hristos îi cer mila și ajutorul, iar atitudinea lor când Îl întâlnesc pe Hristos, Doctorul doctorilor sau Doctorul prin excelență, era una de umilință și de smerenie, chiar dacă venea dintr-o stare de disperare sufletească.

Fiecare dintre noi, în parte, am trăit, probabil, momente de disperare sufletească. Omul când este disperat are mai multă credință și mult mai mult bun simț. Bunul simț te ajută să fii un om smerit, un om credincios, și mai presus de toate să fii un om recunoscător.

Mesajul central al acestei minuni prin care au fost vindecați cei zece leproși este recunoștința pe care o numim floare rară. Întotdeauna când reflectăm asupra acestui mesaj al pasajului evanghelic, cred că mai este un alt înțeles pe care vrea să ni-l transmită Hristos și anume faptul că fidelitatea față de binefăcător este semn de sănătate sufletească.

Când îl trădezi pe binefăcătorul tău este semn de boală sufletească, iar boala sufletească, adică a infidelității față de binefăcătorul care te-a ajutat într-un moment delicat, concret, al vieții tale, se numește ‘lepra sufletului’, mai ales când un om este nedemn și nu prețuiește nimic din ceea ce primește în mod dezinteresat. Părinții Bisericii noastre, în special Sfântul Grigorie Palama, cel care s-a ocupat de acest pasaj evanghelic, spune că cea mai grea formă de boală a sufletului este păcatul. În contextul pericopei evanghelice de astăzi, lepra cea mai cumplită a sufletului este ingratitudinea sau nerecunoștința.

Omul care are o calitate sufletească extraordinară este omul care nu își părăsește binefăcătorul în niciun context și în nicio circumstanță, indiferent cât de dezolantă poate fi starea în care poate ajunge acesta. Omul de caracter nu își părăsește binefăcătorul, îi rămâne în preajmă, atunci se vede calitatea unui om, chiar dacă va fi judecat de către ceilalți. Din păcate, lipsa de recunoștință sau ingratitudinea este lepra cea mai groaznică a sufletului și a relațiilor dintre noi oamenii. Măsura iubirii noastre față de aproapele este măsura recunoștinței pe care o manifestăm față de cei care ne-au ajutat, când nu îi părăsim și îi lăsăm să se descurce singuri. Cu cât îi iubești autentic, dezinteresat, sincer, vei fi mereu recunoscător și nu vei uita omul care te-a ajutat când erai în prăpastie, pe cel care te-a remontat din punct de vedere spiritual sau material, ți-a dat aripi și ți-a făcut atât de mult bine. Cât de minunați sunt asemenea oameni și cât de mare nevoie este de asemenea oameni.

Să ne uităm puţin în jurul nostru şi vom constata cât de ușor se trădează oamenii între ei. Mai ales cei care beneficiază de binele celor din jurul lor. Cât de ușor ne trădăm unii pe alții. Poate cel mai vizibil exemplu, cel mai la îndemână, este viața politică şi nu numai. Fără a generaliza şi a incrimina, în mod gratuit, întreaga clasă politică, fapt care ar fi o greşeală, este atât de evident cât de ușor se trădează unul pe celălalt, cât de ușor se denunţă unul pe celălalt, cât de uşor se renunţă la binele comun în favoarea apartenenţei la partid, cât de uşor renunță unul la celălalt doar pentru anumite beneficii sau privilegii, pentru funcții, pentru un fotoliu pentru care există posibilitatea să îl ocupi.

Din păcate, lipseşte recunoştinţa faţă de binefăcător. Pentru a obține anumite privilegii personale, de cele mai multe ori este suspendată orice referinţă etică. Nu mai contează omul care te-a ajutat, omul care ți-a deschis o cale, ți-a acordat un ajutor sau a investit în tine. Eşti orbit doar de funcţia pe care este posibil să o ocupi. Sigur, acesta este doar un exemplu. Am putea să ne oprim asupra mai multor paliere ale vieții noastre sociale, dar timpul nu ne îngăduie acest lucru.

Pericopa vindecării celor 10 leproşi este extrem de actuală. Să nu credeți că vorbește numai despre recunoștință. Ne vorbește și despre păcatul despre a cerși recunoștința. Este un mare păcat! Când Hristos a întrebat retoric: ‘unde sunt ceilalți nouă?’, nu a fost un reproș, căci El, ca Dumnezeu-Om nu are nevoie de recunoștința noastră. Dacă ar avea nevoie de recunoștința noastră şi ar cerși-o, atunci L-am degrada într-un fel și L-am transforma într-un om simplu. Hristos spune acest cuvânt pentru cei care au beneficiat de acest bine. Această întrebare nu este un reproș. Este o mustrare adresată tuturor celor care se bucură de un bine făcut de cei din jurul nostru şi nu ştiu să fie recunoscători… Lor le adresează întrebarea aceasta, nu celor care fac binele. Nu și-a adresat Hristos Sieși întrebarea aceasta, ci celor care beneficiază de bine, de ajutorul semenilor. Lor li se spune, ei sunt întrebați. Prin urmare, este considerat păcat şi atunci când facem binele și așteptăm recunoştinţă cu buzele tremurânde. Păcat este că stăm la pândă și aşteptăm, cerșim recunoştinţa.

‘Recunoştinţa-i floare rară

Se plâng adesea mulţi creştini

Că tot aşteaptă să le-apară

Recunoştinţa fără spini.

Într-adevăr păcatu-i mare

Când uiţi de binele primit

Şi-l înjoseşti pe acela care

C-un bine te-a blagoslovit.

Cu mult mai grav însă-i păcatul

Şi rău mai mare cred că nu-i

Când faci un bine pentru altul

Şi-aştepţi recunoştinţa lui.

Deci când te schimbi în foc şi pară

Că un „datornic” te-a uitat

Să te gândeşti că floarea rară

E un bine dezinteresat’”.

În Duminica a 29-a după Rusalii, Preasfinţitul Părinte Ignatie, Episcopul Huşilor, a săvârşit Sfânta Liturghie în biserica parohială cu hramul «Adormirea Maicii Domnului» – Dobrina din municipiul Huși.