– 14 februarie sau 24 februarie?
– 24 este Dragobete. Pentru Dragobete nu există o dată fixă. În general, Dragobete, în măsura în care mai persistă, este vorba despre partea muntoasă a Olteniei și nordul Munteniei, este pe 24 februarie, când, ca de obicei, este și o sărbătoare creștină, Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul. În alte zone ale țării, în Ardeal, Dragobetele este pe 28 februarie. Sau chiar pe 1 martie.
În privința Dragobetelui, ca persoană, el este un simbol al îndrăgostirii, al iubirii și se pare că, la origine, a fost o sărbătoare păgână, înlocuită apoi de o sărbătoare creștină. Așa cum s-a mai întâmplat și cu alte sărbători, chiar Crăciunul, de exemplu, a fost Zeul Mitra, zeul militarilor romani. Este o sărbătoare a dragostei, o presupusă zeitate traco-dacică, un zeu al vegetației, care a fost la origine, până când i s-a dat numele slav de „Dragobete”, vânzător al dragostei, în slavă, acelui zeu al vegetației, al învierii naturii. Pentru că – și aici este o problemă neclară nouă – vechiul an nou era la 1 martie, în jur de 1 martie începea noul an. Se considera și se spunea „cap de primăvară”, așa era Dragobetele, pe când Sfântul Andrei era „cap de iarnă”.
– Cum se desfășura această sărbătoare?
– În primul rând, băieții și fetele mergeau în păduri, iar acolo se întâlneau, jucau, dar în primul rând adunau plante folosite la vrăji, crengi uscate din copaci și, cum în păduri sunt locuri în care zăpada se păstrează până mai târziu, adunau zăpadă de acolo și apă, considerată apă curată, ultima apă curată, apă pură, o adunau și se spălau pe față, ca să fie frumoase. Sau foloseau această apă pentru unele vrăji, tot pentru frumusețe. După aceste întâlniri din păduri, dacă ningea sau ploua, se adunau la case. La un moment dat, de acolo, o luau la fugă spre sat, și băieții trebuiau să prindă fetele. Prinderea unui fete era un fel de pre-logodnă, să spunem. Bineînțeles că fetele se lăsau prinse, sau nu. Care doreau, se lăsau prinse, care nu, fugeau.
Dar de ce se întâmpla acest lucru. Revin la idee: era acel zeu al vegetației, poate zeul Pan. Noi am pierdut mitologia dacică, mai mult o ghicim, o reconstituim mai mult sau mai puțin. Dar, în orice caz, această zeitate a primăverii a existat în mod sigur, fiindcă la toate popoarele există zeitatea primăverii și zeitatatea dragostei. Se considera că în ziua de Dragobete păsările se împerechează și mai ales porumbeii statornici. Atunci formau perechile, iar care pasăre nu reușea să se împerecheze în ziua de Dragobete nu mai depunea ouă, nu mai avea pui.
– Se mai păstrează aceste obiceiuri?
– Obiceiul despre care vă vorbeam a dispărut din multe părți ale țării. În Moldova a dispărut, dar în urmă cu câțiva zeci de ani existau acele ieșiri la brândușe. Ieșeau oamenii primăvara din sat, dar și din orașe, mai ales copiii. Știți, obiceiurile sunt întâi ale bărbaților, apoi trec la femei, și apoi la copii. De exemplu, primii vrăjitori, descântători, erau bărbații, acei „șamani”, pe urmă au trecut la femei. Sau obiceiurile de iarnă, plugușorul, de exemplu. Era vorba despre un plug mare, cu 30 de bărbați, 4 boi și un car mare. Acum a ajuns la copii. Deci, și-a pierdut forța.
Un obicei are o motivație. Așa cum plugușorul avea ca motivație să se asigure o bună recoltă, jocul caprei te ajuta să ai noroc la vânat, la fel și respectarea Dragobetelui, faptul de a te duce în pădure și a fugi, însemna noroc în dragoste.
– Noi, în zona noastră, am avut această tradiție a Dragobetelui?
– Am avut cândva. Dimitrie Cantemir semnalează ceva în legătură cu un fel de „zburător” care provoca dragostea fetelor, adică acele tulburări ale pubertății. Însă ce a mai rămas a fost acest cules al brândușelor. A existat Dragobetele și în zona acceasta. A fost un obicei general românesc, care a existat sub o formă sau alta. Dar, aici, în Moldova s-au dezvoltat alte obiceiuri și la acesta s-a renunțat.
Dar există o explicație. De ce în Transilvania sau Bucovina obiceiurile sunt mai viabile, ca să spunem așa? Fiindcă acolo existau mai multe naționalități și fiecare căuta să-și păstreze și să își arate ce are mai bun și le diferențiază. Așa se face că și costumul popular s-a păstrat mai bine tot acolo. Ei trăiau într-o comparație cu alii, într-un fel de competiție. La noi s-au păstrat foarte multe obiceiuri, multe credințe, însă unele dintre obiceiuri, cum a fost Călușanii, care a existat în Moldova, au dispărut.
– Există o oarecare „competiție”, să spunem așa, între Dragobete și Sfântul Valentin. Unii aleg să sărbătorească Sfântul Valentin, alții Dragobete. Credeți că va exista un învingător?
– Există un fenomen foarte trist în rândul românilor: tendința de a prelua obiceiurile altora. Probabil dintr-un fel de generozitate, din dorința de a cunoaște și obiceiurile alor popoare. Însă, din păcate, această preluare este însoțită de renunțarea la obiceiurile proprii. De exemplu, Sfântul Valentin a pătruns de sus, pe cale cărturărească, să spunem, nu de la popor, de la țăran, prin influențe culturale. Dar există un spirit de maimuțăreală: „Hai să facem și noi așa! Hai să fim europeni!”.
Sfântul Valentin este un personaj din sudul Italie, devenit în timp un simbol al dragostei, dar e dragostea aceea cu inimioare, care a devenit o afacere comercială, cu gadgeturi, inimoare, săgeți… Acest Sfânt Valentin ține azi doar de ceea ce numim „cultură pop”. În Occident folclorul propriu-zis a dispărut din cauza faptului că creștinismul a combătut folclorul și etnografia, care țineau de vechile obiceiuri păgâne. În Apus biserica catolică a fost mai dură în această privință. La noi biserica ortodoxă a fost mai tolerantă, a acceptat unele tradiții. Și de aceea la noi s-au păstrat obiceiurile populare aproape integral, pe când în Apus nu.
Așa că, probabil dintr-o nevoie sufletească de a avea unele tradiții mai interesante, a fost reînviat și Sfântul Valentin în ultimul secol. În secolul al XIX-lea nu se știa de el. La fel ca și Halloweenul.
E frumos să cunoști cultura altui popor, dar ar trebui să ți-o cunoască și el pe a ta. Dar dacă numai tu le împrumuți, numai tu le practici, acesta este un fel de colonialism cultural. Dacă ar cânta și ei „Leru-i ler”, ar fi normal să cântăm și noi „Jingle bell”.
Chiar Mircea Eliade, dar și alți etnografi au stabilit în mod indubitabil că avem cele mai multe obiceiuri. Față de Occident, avem o mulțime de obiceiuri, o paletă extraordinar de bogată. Ori, în condițiile în care avem atât de multe și frumoase obiceiuri, cum să renunțăm la ale noastre și să împrumutăm de la alții?!
Acum cu Sfântul Valentin s-au mai potolit, dar Halloweenul, care este o sărbătoare a morților din folclorul celtic, a început să fie imitat la noi și nu mai este sărbătorit Sfântul Andrei, sărbătoare care avea același substrat.
Dacă vorbim despre identitate națională, noi identitatea națională o avem în primul rând prin obiceiuri și datini. Pentru că, până în secolul al XIX-lea, am făcut noi parte din Europa, însă nu cultural. Abia din secolul XIX se poate vorbi la noi despre literatură modernă, poezie sau teatru. Ori ceea ce este pecete românească, pur românesc, stă numai în datini și obiceiuri, în folclor, iar dacă le vom pierde vom rămâne doar niște imitatori
– Cum putem să combatem aceste împrumuturi de tradiții? Iranul, de exemplu, a scos în afara legii sărbătorirea Sfântului Valentin, noi ce am putea să facem?
– Noi am putea să reînviem Dragobetele și să conștientizăm că există modalități mult mai interesante de a-ți exprima sentimentele decât acest Sfânt Valentin.
Noi nu putem să interzicem sărbătorirea, dar nici să o promovăm. Aici am putea să facem niște diferențieri. Nu se spune prea mult, dar noi până în anii 60 am avut comunismul internaționalist, iar din anii 60 am avut comunismul național, care a avut defecte și calități. Însă ce a fost până în 1964 a fost cumplit. Ei, atunci nu se putea o serbare școlară fără Cazacioc, iar în loc de Moș Crăciun a venit Moș Gerilă. S-a încercat atunci introducerea unor obiceiuri sovietice și alte mode, „Stalin și poporul rus/ Libertate ne-au adus”. Ei, asta se făcea cu bâta, era un dresaj cu bâta, acum se face altfel, mai frumos, și, fără să-ți dai seama, începi să-ți uiți tradițiile și identitatea. Tendința anumitor cercuri politice extrem de puternice este să creeze statul universal și vor să înceapă cu Europa. Iar ca să faci acest lucru trebuie să anihilezi spiritul național, așa că vei combate delicat obiceiurile, nu brutal, ca sovieticii, ce este religie, iarăși, dai în spate, pe un plan secund, ușor-ușor, mai aduci și mulți arabi și africani și așa faci un popor european. Îi amesteci pe toți într-o oală. Dar păstrarea tradițiilor este tocmai cea care păstrează ideea de națiune, pentru că ele sunt nucleul, sâmburele unei națiuni.
