Generalul Petre Dumitrescu (n. 12 februarie 1882, Dobridor, jud. Dolj – m. 12 ianuarie 1950, Bucureşti):
„Cel mai sublim eroism și spirit de jertfă al trupelor române a fost zadarnic în fața valurilor de tancuri K.W. (62t.) și T.34 (34 t.), atât la Kletskaia, cât și pe valea Țuțkan”.
Activitatea în timpul războiului.
♦ A comandat Armata 3 pe întregul parcurs al Campaniei din Est (1941- 1944), din nordul Bucovinei până în Cotul Donului, în apropiere de Stalingrad, şi apoi până la nord de Bucureşti, dovedindu-se a fi unul din cei mai competenţi şi stimaţi generali ai armatei române.
♦ Documentele timpului relevă faptul că înfrângerea armatei pe care a comandat-o în Cotul Donului s-a datorat, în primul rând, condiţiilor dramatice în care a fost pusă să lupte: ,,a) Trupa fusese adusă, prin marșuri pe jos, 600 km și introdusă în linie, neașteptându-se măcar concentrarea marilor unități; b) Frontul, deși se spunea că este pe Don, în realitate prezenta două puternice capete de pod inamice, tocmai pe direcțiile cale mai proprii de efort; c) Fronturile date unităților variau între 20 și 25 km de divizie; d) Sectorul era complet lipsit de lucrări, iar anotimpul înaintat, lipsa de materiale și unelte, ca și contactul strâns cu inamicul, împiedicau organizarea; e) Zona complet lipsită de cantonamente și comunicații îngreuna aprovizionările”.
♦ Conștient de „situația disperată” în care se găsea Armata 3, generalul Petre Dumitrescu a făcut numeroase intervenții pe lângă Grupul german de armate „B” (a discutat direct cu generalul Maximilian von Weichs, comandantul Grupului, și cu generalul Fredrich Paulus, comandantul Armatei 6 germane), pe lângă Marele Cartier General român și chiar pe lângă mareșalul Ion Antonescu, propunând reducerea capului de pod de la Kletskaia, micșorarea frontului de luptă încredințat armatei și crearea de rezerve.
♦ Înaintea declanșării contraofensivei sovietice de la 19 noiembrie 1942, el aprecia astfel situația armatei: „Până în prezent, cu mijloacele pe care le aveam la îndemână și cu ce ni s-a adus, ne găsim în situația de a nu ne putea organiza pentru iarnă și de a nu putea face față unui atac mai important și de lungă durată”. Considera, deci, că nu se putea face față nici iernii care avea să vină, cu atât mai mult unei puternice lovituri cum a fost cea dată de sovietici. Germanii au crezut însă că inamicul nu mai putea întreprinde în iarna anului 1942/1943 acțiuni de amploare. Subestimarea capacității de reacție a adversarului i-a costat scump și pe ei, dar și pe noi. „Toate silințele noastre de a arăta adevărata situație – preciza Petre Dumitrescu după dezastru – s-au lovit de atmosfera falsă în care trăiau comandamentele germane… Toate rapoartele noastre nu au izbutit să scoată comandamentele germane din grava eroare, am putea spune chiar obsesia, de a subestima posibilitățile armatei sovietice, de a o considera bătută” .
♦ Acționând în cadrul dispozitivului de luptă și potrivit concepției germane, generalul Petre Dumitrescu nu și-a mai putut exercita actul de comandă, așa cum ar fi dorit și cum ar fi fost normal.
♦ Referindu-se la centralizarea excesivă a actului de comandă german, care mergea până acolo încât comandamentul român nu putea decide „angajarea în atac a unei companii de infanterie” fără aprobarea Grupului de armate „B”, generalul Petre Dumitrescu întreba retoric: „Ce rol mai rămânea atunci comandanților de armată, de corp de armată și chiar divizii?”.
♦ În cadrul mijloacelor ce-i stăteau la dispoziție, a încercat în permanență să prevină dezastrul și să mai îndrepte câte ceva însă în situația dată nu a putut realiza prea mult. Toate acestea în condițiile superiorității zdrobitoare de care beneficiaseră trupele sovietice, în special în tancuri și artilerie.
♦ „Cel mai sublim eroism și spirit de jertfă al trupelor române – sublinia el – a fost zadarnic în fața valurilor de tancuri K.W. (62t.) și T.34 (34 t.), atât la Kletskaia, cât și pe valea Țuțkan”.
♦ În noaptea de 23 spre 24 august 1944, când a fost chemat la telefon (la Galați) de generalul Hans Friessner, comandantul Grupului de armate „Ucraina de Sud”, și întrebat ce atitudine va lua „față de noul guvern român” și dacă va da „ascultare ordinelor” ce va primi, a răspuns categoric și fără nici o ezitare: „Nu pot să am altă atitudine decât aceea pe care M.S. Regele și noul guvern au luat-o”. Exprimând „regretul camaraderesc” față de evoluția evenimentelor, comandantul Armatei 3 române a încheiat conversația și a continuat să transmită trupelor din subordine ordinele primite de la noua conducere politico-militară.
Acuzaţii, arestarea şi judecarea.
♦ În cadrul numeroaselor manifestări oportuniste ale noii conduceri politico-militare de după 23 august 1944, generalul Mihail Racoviță, noul ministru de Război, l-a considerat (29 august 1944) ca fiind susceptibil de a fi anchetat „de anumite deficiențe morale din care cauză armata noastră a suferit pierderi dezastruoase” (alături de generalii Ilie Șteflea și Ioan Arbore).
♦ Împreună cu generalul Ioan Arbore, șeful de stat major al aceleiași armate, generalul Petre Dumitrescu a fost acuzat că „nu au avut curajul să se opună la executarea unor operațiuni ce ieșeau din cadrul posibilităților noastre”. Putea însă generalul Petre Dumitrescu să ordone, fără aprobarea comandamentului german, care nu a dat-o decât foarte târziu, când nu se mai putea face nimic, retragerea Grupului „Lascăr”? Deși comisia de anchetă l-a considerat ca „lipsit de personalitatea și energia necesară unui mare comandant”, apreciem că Petre Dumitrescu nu a fost în măsură să ia această decizie, care a revenit, în exclusivitate, lui Hitler.
♦ După 23 august 1944 a fost pus la dispoziția Ministerului de Război, deşi Referatul nr. 15 întocmit de Comisia de anchetă (4 noiembrie 1944) consemna că din analiza activității sale în fruntea Armatei 3 române „nu reiese lipsă de capacitate”, că înfrângerea din Cotul Donului s-a datorat condițiilor în care a fost pusă să lupte armata de către comandamentele superioare germane. Din acest punct de vedere s-a considerat că „nu i se poate reproșa nimic”.
♦ Cu toate acestea, judecarea generalului Petre Dumitrescu avea să-și urmeze cursul.
♦ După ce a fost audiat de mai multe ori la Tribunalul Poporului, a fost acuzat (15 mai 1946), alături de generalii Leonard Mociulschi și Nicolae Dăscălescu, și de coloneii Ilie Pâinișoară și Ermil Mateiaș, de „săvârșirea de crime de război prevăzute și pedepsite de Legea 312/1945” și citat să se prezinte la Tribunal.
♦ Anterior fusese anchetat în legătură cu înființarea lagărului de la Vapniarka, cu executarea unor evrei din zona Cernăuți și cu acțiunile desfășurate de trupele române de vănători de munte împotriva partizanilor din Crimeea.
♦ A răspuns că în primul caz implicarea sa a fost incidentală, nefăcând altceva decât să transmită către Marele Cartier General cererea Corpului 2 armată privind internarea comuniștilor din Odessa, pentru motive de siguranță, în lagărul de la Vapniarka.
♦ La întrebările puse în legătură cu executarea unor evrei din zona Cernăuți, în baza Ordinului special nr. 106 dat Regimentului 16 infanterie, a afirmat că documentul respectiv nu se referea la acte represive, ci doar la menținerea ordinei în oraș și la prevenirea eventualelor acte de terorism împotriva militarilor români și a populației pașnice. Declarând că nu i s-a adus la cunoștință luarea de ostatici sau abateri deosebite din partea trupei, a precizat că a văzut totuși un grup de evrei uciși la podul de peste Prut, că a protestat „cu indignare împotriva acestor omoruri” săvârșite de trupele SS germane.
♦ „Dacă întâmplător – arăta el la 17 august 1946 – vreun subordonat a interpretat greșit acest ordin, sau din inițiativă proprie ar fi comis acte de violență, răspunderea cade în întregime asupra lui”.
♦ La acuzația că ar fi ucis partizani în Crimeea, a declarat că acțiunile de luptă împotriva acestora, foarte bine organizați, care atacau frecvent trupele, au fost ordonate de comandamentul german căruia i s-au predat partizanii capturați. Întrebat de acuzatorul public ce ar fi făcut dacă ar fi știut că comandamentul german execută partizanii prinși, a răspuns: „N-aș fi putut face altceva decât să intervin pe lângă comandamentul german și să arăt că măsura de executare a partizanilor nu este bună”.
♦ Dovezile aduse de general nu au fost luate însă în seamă.
♦ Ca urmare, anchetarea sa a continuat, Tribunalul Poporului hotărând (28 iunie 1946) trimiterea dosarului la Curtea de Apel București. De această dată, s-a apreciat că Ordinul special nr. 106 a fost dat „conform dispozițiilor regulamentare (în baza art. 346 din Regulamentul infanteriei, Serviciul în campanie), că regretabilele masacre din orașul Cernăuți nu au fost comise pe temeiul și în cadrul Ordinului special nr. 106 al Armatei 3”, că execuțiile săvârșite în rândul evreilor s-au făcut „în afara ordinului menționat și peste prevederile lui de către ostașii români și germani, din proprie inițiativă, și ca atare nu pot fi puse în sarcina învinuitului general Petre Dumitrescu”, că atunci când a emis acel ordin, comandantul Armatei 3 „nu a urmărit altceva decât să asigure de eventuale agresiuni sau atacuri de către trupa ce trebuia să ocupe orașul Cernăuți și populația pașnică din acel oraș, iar nicidecum să îndemne la comiterea represiunilor colective sau individuale în scop de persecuție politică sau din motive rasiale asupra populației civile”.
♦ În favoarea generalului Petre Dumitrescu a contat și faptul că ordinul respectiv a fost înlocuit a doua zi cu Ordonanța nr. 1, semnată tot de el, care prelungea termenul de predare a armelor, trecându-se judecarea și sancționarea infractorilor în sarcina instanțelor competente.
♦ Acest fapt, arăta procurorul G. Trissonimo, „dovedește că prin emiterea Ordinului nr. 106 generalul Petre Dumitrescu nu a urmărit altceva decât să asigure de eventuale agresiuni sau atacuri trupa ce trebuia să ocupe orașul Cernăuți și populația pașnică din acel oraș, iar nicidecum să îndemne la comiterea represiunilor colective sau individuale în scop de persecuție politică sau din motive rasiale asupra populației civile. Dacă intențiunea învinuitului ar fi fost să aplice represalii nejustificate sau exterminarea unei anumite categorii de cetățeni din Cernăuți, sus-menționatul ordin nu ar fi avut o durată atât de scurtă – numai câteva ore -, cât era nevoie pentru operațiunile militare de ocuparea orașului și nici nu ar fi fost îndată abrogat prin Ordonanța nr. 1, în care nu se mai vorbește nici de ostatici și nici de execuții pe loc, individuale sau în masă”.
♦ Referindu-se la acuzația că generalul Petre Dumitrescu ar fi ordonat înființarea lagărului de la Vapniarka și că ar fi luat măsuri pentru strângerea și trimiterea în lagăr a tuturor elementelor bănuite de comunism, același procuror aprecia că transferarea deținuților comuniști din Odessa la Vapniarka „a fost motivată de interese de ordin pur militar operativ, făcându-se exclusiv în scopul siguranței spatelui trupelor însărcinate cu paza litoralului Mării Negre în timpul când trupele sovietice făceau debarcări pe coastele Crimeei” și nu a fost determinată, deci, „din motive de persecuție politică și rasială”.
♦ Ca urmare, acuzația nu întrunea elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 2, aliniatul 2, litera m) din Legea nr. 312/1945 și, în consecință, nu se putea imputa nimic nici generalului Petre Dumitrescu, nici generalului Nicolae Dăscălescu, comandantul Corpului 2 armată, care propusese acest lucru.
♦ Analizând corect și celelalte acuzații aduse până în acel moment, Parchetul General al Curții de Apel București, Cabinetul IX Instrucție a hotărât „în numele legii”, că „nu este cazul de a fi pus sub urmărire bănuitul Petre Dumitrescu, de ani 63, român, general de armată în rezervă, domiciliat în București, strada Andrei Mureșanu, nr. 29, liber, nestabilindu-se în sarcina sa nici o infracțiune de natură a-i atrage vreuna din pedepsele prevăzute de Legea nr. 312/1945”.
♦ Prezentându-i cariera militară, generalul de brigadă (r.) prof. univ. dr. Adrian Stroea și colonelul (r.) Marin Ghinoiu, consemnau: „În strălucita sa carieră militară, de 42 de ani, generalul Petre Dumitrescu a stabilit unele ‘recorduri’ impresionante: a fost primul artilerist care a obținut gradul de general de armată și al doilea militar din istoria armatei, după Ion Antonescu, ce a deținut acest grad; a fost singurul general român care a comandat o armată pe toată perioada Războiului din Est și a avut cel mai lung ‘mandat’ la conducerea unei armate pe timp de război; după Ion Antonescu, a fost al doilea general român care a comandat o armată germană, Armata 6 din ‹Gruparea de armate general Dumitrescu›”.
Alesandru Duţu, Florica Dobre, «Drama generalilor români (1944 – 1964)», Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 126-132
