Și ei sunt români. Și ei sunt ai noștri. Și ei au nevoie de România

Între 400.000 și 500.000. Aproape 200.000 în regiunea Cernăuți, aproape 125.000 în regiunea Odesa, în sudul Basarabiei, peste 30.000 în regiunea Transcarpatia (raioanele Teaciv și Rahiv, adică Teceu și Rahova/Rahau). Români cu toții, ei sunt supraviețuitori ai unei politici de de-naționalizare brutală și continuă. Divizați de recensăminte politizate în „moldoveni” și „români”. Aproape uitați de politicienii de la București. Ei reprezintă cea mai oprimată și mai nedreptățită comunitate istorică românească. Românii din Ucraina. Un stat care stăpânește teritorii cât se poate de românești, un stat care moștenește toate relele Uniunii Sovietice, dar care nu a învățat încă bunele maniere europene.

Nu știu ce ar trebui să ne doară mai tare: pierderea Basarabiei, răpirea unei jumătăți de Bucovina, ruperea de Basarabia a Bugeacului și înglobarea acestuia într-o regiune cu care nu are nimic în comun? Sau faptul că am uitat cu desăvârșire de unii dintre cei mai frumoși și mai autentici români, volohii din Carpații Păduroși, care nici măcar nu știu că aparțin unui popor a cărui limba o vorbesc cu atâta dragoste. Știți, oameni buni, unde se găsesc familiiile românești cu cei mai mulți copii? În Poroscovo, un sat de volohi, mai aproape de Polonia și de Slovacia decât de România. Deopotrivă ortodocși și neoprotestanți, ei au câte 14 copii în casă. Și trăiesc incredibil de greu.

Oricine a ajuns acolo și-a putut da seama de faptul că statul ucrainean a făcut tot ce a putut pentru a izola și ucide economic această comunitate: acolo drumurile sunt de pământ, școlile sunt insuficiente, iar sărăcia este aproape „cultivată” de puterea de la Kiev. Oamenii aceia trăiesc cu mândrie în dulceață de nepovestit a unei limbi române încremenită în urmă cu secole, deși locuiesc printre rutenii care îi categorisesc cu dispreț „țiganii albi”. Ei își numesc satul „tabăra” și te salută cu naturalul „Sănătoși”. Nu au și nu au avut școală în limba lor maternă, dar știu că „tuturinde îi tot zonă de rumâni”. Da, la peste 1000 de km de București poți fi întâmpinat cu „Binele ați venit!”…. Acești sărmani frați ai noștri nici măcar nu au dreptul să își redobândească cetățenia română, pentru că legea nedreaptă oferă acest dar numai celor proveniți din cetățeni ai României Mari, indiferent dacă sunt ruși sau gagauzi. În schimb, românii maramureșeni din Ucraina nu pot fi cetățeni români, pentru că acolo nu a fost niciodată România.

În Maramureșul istoric, în dreapta Tisei, România a durat puțin, ceva mai mult de un an, până ce guvernul Averescu și-a retras trupele pe Tisa, cedând cehilor toate aceste sate mari românești. Nici în zilele noastre acești oameni nu au găsit la București înțelegerea necesară pentru a-și redobândi cetățenia română. Peste 30.000 de români, care vorbesc o limba incredibil de curată, uitați de guvernele de la București, populează satele Apsa de Jos, Slatina, Strâmtură, Topcino, Boutu Mare, Boutu Mic, Podisor, Cărbunești din raionul Teaciv (pe românește Teceu) și satele Apsa de Mijloc, Biserica Albă, Plaiut, Dobric din raionul Rahiv (pe românește Rahau). Noi am crescut cu imaginea națiunii române întinse „de la Nistru pân-la Tisa”, dar să nu uităm că, atunci când, la 1 Decembrie 1918, Ștefan Cicio Pop a strigat acest lucru la Albă Iulia, cei din drepta Tisei au protestat, pentru că și ei își depuseseră mandatele (credenționalele) la respectivă adunare. „De la Nistru și dincolo de Tisa”, s-a corectat Cicio Pop…

Nu mi-am propus, însă, să vă vorbesc despre istoria comitatului Maramureș, sau despre istoria Bucovinei sau despre istoria Bugeacului, ci despre un lucru infinit mai presant și mai trist. Sărăcia și sub-dezvoltarea regiunilor populate de români în Ucraina este chiar mai sumbră decât agresiunea continuă a statului ucrainean împotriva limbii române.

Pentru a înțelege rădăcina tuturor relelor, trebuie să ne uităm la punctul unde se aflau atât Bucovina, cât și Bugeacul înainte de 1918.

Da, Bucovina era printre cele mai sărace provincii din imperiu la 1910: PIB/locuitor în dolari 1990 era de doar 1.607 dolari, mai sărace fiind doar Dalmația și Galiția. Pentru a nu fi vreun dubiu: media imperiului era de 2.164 dolari, iar media părții austriece a imperiului era de 2.334 dolari. Asta era imperiul pe care semi-docții de la noi încă îl venerează!

Cât despre Basarabia, să reținem doar că era cam cu o cincime sub media imperiului țarist la 1914, iar media imperiului era sub 1.500 de dolari 1990, adică PIB/locuitor între Prut și Nistru era aproximativ 1.200 dolari 1990.

În anul 1897, când PIB/locuitor în imperiu era de 74,84 ruble, Basarabia se situa cu acest indicator undeva între 50 și 60 ruble, departe de zonele performanțe, dar peste media regiunilor ucrainene și peste actualul Belarus.

Ei bine, toate aceste date trebuie înțelese în următorul context: înainte de primul război mondial, Regatul României (Țară Românească plus Moldova și Dobrogea) era un adevărat tigru economic al Europei, avea un PIB/locuitor de 1.741 dolari (în aceeași monedă ca indicatorii preluați pentru Bucovina și Basarabia). Faptul că au aparținut unor imperii care le ținea în sub-dezvoltare a făcut că cele două provincii să rateze perioada celei mai rapide expansiuni/modernizări pe care a cunoscut-o vreodată țară. .

După scurta revenire a economiei din Bucovina și Basarabia în perioada interbelică, în anul 1944 cele două regiuni, laolaltă cu restul teritoriului din nordul României răpit de sovietici, au ajuns în componentă Ucrainei. Și aici au decăzut așa de mult, încât au devenit adevărați poli ai sărăciei și înapoierii economice.

În primul rând, Ucraina, statul care le încorporează, a reușit cea mai pronunțată cădere economică din perioada post-URSS.

Ucraina, care era a cincea cea mai performanță republica sovietică (după Rusia și țările baltice), a ajuns să fie întrecută de Belarus și de Azerbaijean, ba chiar și de mult mai săracele Georgia și Armenia; doar Republica Moldova, printre statele europene, mai desparte Ucraina de poziția de sărac al continentului.

Pe de altă parte, poate ar fi bine să reținem și ce au pierdut românii din Ucraina nefiind în țară lor cea adevărată.

România defilează pe lângă codașă Ucraina, diferențele de performanță economică crescând de la o zi la altă. Românii care populează teritoriile răpite de urmășii lui Lenin de la Kiev sunt astăzi condamnați să se mulțumească cu venituri de trei ori mai mici decât în țară noastră! Asta au făcut 75 de ani de regim sovietic și ucrainean…

Și că și cum viață de supus ucrainean nu era suficient de rea, regiunea Cernăuți este una dintre cele mai sărace și neperformante din Ucraina. Și asta nu e o consecință a războiului, așa era și în 2014.

Regiunea Cernăuți, cu 16.500 hrivne/locuitor era de peste trei ori mai în urmă Dnepropetrovsk (54.000 hrivne/locuitor) sau Poltava (48.040 hrivne /locuitor) și singurul loc mai sărăcăcios era regiunea Luhansk (14.000 hrivne /locuitor). Transcarpatia, unde sunt românii maramureșeni, se află în imediată apropiere pe podiumul sărăciei cu doar 19.000 hrivne/locuitor. Sudul Basarabiei, inclus în regiunea Odesa, stătea atunci un pic mai bine. După război, însă, provincia Odesa s-a prăbușit, devenind un loc periculos pentru afaceri. Astfel încât harta salariilor din iulie 2019 reflectă nouă realitate economică a Ucrainei.

Da, iată și rezultatul „la zi” al segregării economice a zonelor românești ocupate: raionul Cernăuți are al doilea cel mai scăzut salariu mediu din Ucraina (337 dolari), urmat îndeaproape de Odesa (371 dolari) și Transcarpatia (375 dolari). Să fie românii așa de puțin productivi? Nici gând: în Ucraina, aproape 60% din bugetele locale se compun din fondurile direcționate de la Kiev.

Simplu de tot: unde vrea guvernul să transfere bani, acolo îi trimite. Și în Cernăuți sau în Bugeac Kievul nu vrea să trimită bani…

Regiunea Cernăuți se află printre regiunile unde procentajul salariilor mici este mult peste media națională.

Și printre regiunile cu cea mai scăzută pondere a celor cu studii superioare (populația cu educație terțiară, indicator la care pe ultimul loc se află Transcarpatia).

În Cernăuți și în sudul Basarabiei (zone preponderent rurale, de altfel) găsim cea mai mică densitate a magistralelor rutiere.
La fel, în regiunile răpite României, rețeaua feroviară este cea mai puțin dezvoltată.

Același tip de imagini le-am găsit și pentru densitatea altor rețele edilitare, de comunicații etc. Ce indică acest lucru? Faptul că deliberat și pe termen lung, Kievul are o politică evidentă de discriminare economică a zonelor populate de români. Care se adaugă politicii de terorizare a oricăror persoane care își afișează identitatea românească.

Știm că românii din Ucraina nu au dreptul să învețe în limba proprie decât în clasele inferioare (și acolo cu multe greutăți), știm că românii din Ucraina cu greu pot participa la o slujba religioasă în propria limba, știm că proaspătul președinte de la Kiev a reluat retorică sovietică de falsificare a istoriei din anii 50. Și cu toate astea, guvernele de la București se aliniază cuminți în față celor care ne subminează metodic conaționalii.

Mai pot înțelege că nu trece nicio săptămână ca vreun politician de frunte de-al nostru să nu deplângă „agresiunea rusă împotriva Ucrainei” dar, sub nicio formă, nu găsesc vreo justificare pentru faptul că Bucureștiul susține încercarea ucraineană de accedere în NATO și UE. România trebuie să se opună ferm și evident oricăror tentative ale Ucrainei de aderare la NATO și de accedere la finanțări europene atâta timp cât Kievul nu respectă drepturile firești ale minorității românești.

România nu trebuie, sub nicio formă să se facă că nu vede inventarea minorității „moldovenești” în Ucraina. Nimeni de la București nu are dreptul să se alieze cu cei care patronează trecerea școlilor cu predare „în limba moldovenească” din anul 2020 la procesul de învățământ în limba ucraineană. Sau cu cei care organizau olimpiada raională de „limba moldovenească” taman de Ziua Națională a României. Sau cu cei care răspândesc teoria sovietică a „ocupării” de către România a nordului Bucovinei în 1918. „Limba moldovenească” mai există și este impusă în învățământ doar în Ucraina și Transnistria. Cu ce sunt mai buni ucrainenii decât separatistii transnistreni din acest punct de vedere?

Nu îndrăznesc să visez la o politică de susținere financiară a sărmanilor români din regiunea Cernăuți, din sudul Basarabiei sau din Maramureșul istoric similară cu cea instrumentată de guvernul de la Budapesta pentru ungurii din Transcarpatia. Dar măcar aș putea cere mai multă demnitate din partea politicienilor noștri.

Hai să încercăm să nu întoarcem capul când Kievul ne oprimă frații bucovineni, maramureșeni sau sud-basarabeni! Hai, curaj, politicienilor de București, curaj să cereți măcar respectarea drepturilor alor noștri! Oare chiar credeți că se va supără cineva la Washington sau la Bruxelles dacă vom cere aplicarea normelor și practicilor europene în Ucraina?

Să nu uite politicienii români rușinea pe care am pățit-o de curând pentru ucraineni: noi le-am susținut cauza privind oprirea proiectului gazoductului Nord Stream 2, împotriva Germaniei și cu prețul alungării totale a Bucureștiului de la masă deciziilor de Chișinău: Iar ei? Ne-au reamintit, prin vocea președintelui, teoriile macabre ale sinistrului Roller din anii 50…

Petrișor Gabriel Peiu este doctor al Universității Politehnică din București (1996), a fost consilier al premierului Radu Vasile (1998-1999) și al premierului Adrian Năstase (2001-2002), subsecretar de stat pentru politici economice (2002-2003) și vicepreședinte al Agenției pentru Investiții Străine (2003-2004). Este coordonator al Departamentului de Analize Economice al Fundației Universitare a Marii Negre (FUMN).

Preluare: ziare.com / Autor: Petrișor Peiu