Covid-19 arată limitele globalizării, neajunsurile ei, pericolele conținute.
Este o lecție extrem de dură, în fond ca oricare alta, implicând pierderi omenești și claustrarea oamenilor, un război mondial sau o calamitate catastrofală.
Fiind captivi ai narațiunii pandemiei, că vrem, că nu vrem, n-avem cum să nu ne întrebăm ce-o să facem în continuare, după ce trece nenorocirea, cu viețile noastre și cu societatea. Este momentul să constatăm care sunt lucrurile cu adevărat importante în microcosmosul personal – prezența alături de cei dragi, să ai ce pune pe masă, fără excese, și sănătatea. Iar la nivel statal și global, că alergatul cu limba scoasă după creșterea economică e o imensă prostie, atletism al lăcomiei, că progresul nu e totuna cu creșterea economică. Nu ai nevoie de zece linguri ca să mănânci cu o singură gură, cum n-ai nevoie de 20 de tipuri de brânză ca să te saturi, nici de nu știu ce mașină fițoasă ca să ajungi dintr-un oraș în altul. Consumerismul care alimentează creșterea economică e, în ultimă instanță, un aspirator păgubos al energiilor umane.
Dacă molima ne ține ostateci în case, globalizarea ne reține ca ostateci ai producției altor state, dar și a comenzilor străine. Criza măștilor de protecție din Italia e un exemplu, iar dependența alimentară cvasi-totală de importuri la produsele de bază e altul. Suntem într-un caz de dublu terorism – prin frica de îmbolnăvire și prin aceea că depindem de zahărul adus de nu știu unde, de cartofii din altă parte, puține și insuficiente fiind roadele propriei economii. Neavând controlul, și teama e mai sporită, pe drept cuvânt.
Rațional, globalizarea merită să moară, singura cale demnă de urmat este cea suveranistă, în care statele să învețe ori să re-învețe să meargă într-o proporție cât mai ridicată pe picioarele lor.
Autor: Alexandru Petria
