Marea neîncredere

Zilele astea este plină media alternativă, și nu numai, de adevăruri: „adevărul” despre coronavirus, „adevărul” despre vaccinuri și motivele pentru care a devenit obligatoriu, „adevărul” despre planurile liderilor săi pentru Europa (odată cu premiul Kalergi primit de Marele Mut, Iohannis), „adevărul” despre starea în care se află pădurile României, adevărul despre intențile dindărătul măsurilor privind ceșterea porcilor în gospodării, „adevărul” despre modul în care funcționează justiția (în cazul arestării fostului ministru al Sănătății). Mai sunt apoi „adevărurile” mari și recurente: despre alegeri, despre bănci, despre guvernul mondial, despre oculta mondială, despre climă, despre politicieni. Apoi sunt „adevărurile” mici, despre ce fumăm (sunt mai bune sau mai rele țigările electronice?), despre sănătatea noastră (este tratabil sau nu cancerul?) despre ce mâncăm (etichetele chiar descriu conținutul?), despre ce respirăm.

O întreagă realitate alternativă, despre care media oficială și reprezentanții și conducerea oficială vorbesc prea puțin spre deloc. De partea cealaltă, a lor, evident, e minciuna.

Iar aceste „adevăruri”, mai mari sau mai mici, sunt crezute mai mult sau mai puțin. Precum sunt și adevărate mai mult sau mai puțin. Dar fiecare și oricare dintre noi s-a agățat, se agață sau este agățat, la un moment dat, de un asemenea „adevăr”. I se înfățișează prea clar ca evident, odată ce i-a captat atenția odată, în trecut.

Cine crede în corectitudinea alegerilor, spre exemplu?! Trebuie să fii idiot! Cine crede în onestitatea politicienilor?! Trebuie să fii naiv! Cine mai crede că planurile supraelitei europene au vreo legătură cu voința populară?! Trebuie să fii… în sistem.

Dar ei există! Oameni care cred tot și orice, pe care ori nu-i interesează, ori cred, cum e mai simplu pentru ei, că nu îi privește.

De partea cealaltă oameni care poate au început prin a crede unul dintre aceste „adevăruri alternative” și au sfârșit prin a nu mai crede nimic din „adevărurile oficiale” și a nu mai avea încredere în nimic. Pe acest drum se găsesc celalți. Nu avem încredere în ce fumăm, în ce mâncăm, în ce respirăm, în oamenii din fruntea noastră, în oamenii de lângă noi. Nu avem încredere în nimic și nimic nu e de încredere. Pentru că nu suntem idioți.

Dar ei, idioții, există: „idioții utili” ai sistemului, din frunte, locul în care le convine să creadă orice, care le vorbesc idioților simpli, prea ”simpli” sau comozi pentru a-și bate capul, în lumea lor… E lumea lor, cea oficială, pe fundamentul căreia se construiește, mai departe, lumea noastră, lucrare la care, totuși, participăm…neîncrezători.

Dincolo de toate adevărurile, alternative sau oficiale, acesta este cel mai mare: marea neîncredere.