„Omul de tip european este spiritualmente și duhovnicește dezarmat în fața fracturilor pe care pandemiile i le etalează în amara lor tragedie”

0

Evenimentul Zilei propune un dialog de substanță cu profesorul Ilie Bădescu, membru corespondent al Academiei Române și reputat sociolog, director al Institutului de Sociologie al Academiei Române, unde s-a finalizat un studiu asupra impactului unor scenarii de evoluție a pandemiei în România.

Nooterapia versus pandemia și efectul de scară al dezarmării spirituale

Victor Roncea: Dle profesor, ați realizat studii asupra impactului social și psihologic al unor scenarii de hazard natural între care și cele referitoare la pandemii. V-aș solicita câteva reflecții asupra actualei pandemii de COVID-19 sub aspectul impactului social al acesteia și deopotrivă asupra capacității societății postmoderne de a gestiona efectele unei asemenea nenorociri. Cum reacționează omul postmodern la pandemie? Există particularități ale reacțiilor la pandemii în raport cu specificul civilizațiilor? Care ar fi principala particularitate a reacției la pandemia de COVID-19 a omului european, adică format după schema generativă a civilizației europene moderne? Se poate pune astfel problema?

Ilie Bădescu: Incontestabil. Observarea cu privirea periferială, cum spun strategiștii, a comportamentului colectiv în actuala conjunctură indusă de pandemia de COVID-19 ne descoperă ceva foarte curios. După modul în care oamenii reacționează la această pandemie suntem conduși să constatăm un fel de consens, la scară planetară, că virusul a preluat conducerea conjuncturii de criză indusă de pandemie, cel puțin pe durata tranzitorie a creșterii și descreșterii valului epidemiologic. Într-un atare context, pare să triumfe convingerea, ea însăși bizară, că omul poate doar să-și creeze un sistem de minimă și aproape irelevantă „adăpostire”, pe care guvernele o denumesc cumva la unison „sistem de carantină” (de containment: izolare, încercuire a zonei afectate etc.).

Reacția de abandon este deslușită de comportamentul colectiv. Aproape toți au reacționat după modelul refugiului: și-au cumpărat provizii de făină, orez, conserve, apă și s-au retras în case ca într-un fel de adăposturi. Guvernele și specialiștii i-au încurajat pe oameni îndemnându-i să stea în case, retrași, sugerându-le că prea puține, spre deloc, sunt cele și cei care-i pot ajuta. Că, altfel spus, doar refugiul în izolarea propriului foaier este ceea ce li se poate oferi. Comportamentul este tipic pentru autodezarmare. Lumea și tot omul se livrează aceluiași comportament: admit că nu pot nimic, că singura variantă este să se adăpostească etc. Chestiunea aceasta ne descoperă o fațetă neașteptată, mult mai gravă. Acum se vede bine efectul procesului de dezarmare spirituală și duhovnicească forțată, pe care l-a practicat civilizația europeană modernă, îndrumându-i pe oameni de cel puțin 200 de ani încoace să se considere superiori naturii și să-l ignore pe Dumnezeu (Berdiaev consideră că procesul acesta al despărțirii omului de Dumnezeu, în și prin schema întregii civilizații europene moderne, a început în Quatrocente, când omul european cu știința și civilizația lui s-a rupt de spiritualitatea creștină pariind pe suprematismul rațiunii autonome).

Și iată că vine acest virus, din nu se știe ce punct întunecat al unei naturi disprețuite, ca să fie el oglinda unei omeniri care, rupându-se de natură și de Dumnezeu, să se descopere așa cum este de-adevăratălea: neputincioasă și penibilă tocmai din cauza acestei triple fracturi. Pandemia aceasta este oglinda planetară a chipului real al unei omeniri spiritualmente, duhovnicește dezarmată. E ca și cum forța amenințătoare dar și oglinditoare a pandemiei îl somează pe om să se contemple în oglinda închipuirilor spre care l-a ademenit „paranoia rațiunii”, cum ar spune Habermas.

Rațiunea autonomă l-a asigurat pe omul înșelat în trufia închipuirii sale că este superior față de natură și singur în univers, că n-are nevoie de Dumnezeu. Chiar așa i-a răspuns Laplace lui Napoleon care l-a întrebat unde este intervenția lui Dumnezeu în viziunea laplace-ană asupra mecanicii universului (la machine du monde). Răspunsul lui Laplace a fost: „n-am avut nevoie de această ipoteză”. De cel puțin 200 de ani omul acesta autonom și-a desfigurat chipul cu atâtea închipuiri din care lipsește oglinda chipului lui Dumnezeu. Una dintre închipuiri este chiar idolatria științei autonome, care, prin decretul exclusivității rațiunii umane în actul cunoașterii, a devenit idolatră. Știința s-a transformat în religie. Încredințarea omului în exclusivitatea cunoașterii imanente, din care lipsește Dumnezeu, a transformat știința în Biserică și pe savant în noul preot al „religiei pozitive”, cum a botezat-o A. Comte, o „religie” fără Dumnezeu, falsă în credința ei dar nu mai puțin eficientă în rătăcirea sa. Povestea omului trece, iată, prin drama acestor fracturi, pe care, în trufia lui le-a ignorat.

În genere, pandemiile sunt, în ele însele, fenomene care ne avertizează asupra unor dezechilibre ale intersecțiilor dintre antroposferă, ecosferă și noosferă, dintre lucruri, oameni și duhul lucrător. Iată dar că omul modern și civilizația lui intră în deflagrația pandemiilor cu moștenirea unui handicap, după o lungă vreme în care s-a autoîndrumat să considere handicapul dobândit drept progres și înaintare în civilizație. Omul de tip european este spiritualmente și duhovnicește dezarmat în fața fracturilor pe care pandemiile i le etalează în amara lor tragedie. Pentru a ieși dintr-un asemenea impas omul și civilizația europeană vor trebui să iasă din conjunctura fracturilor, să redobândească unitatea cu natura și cu Dumnezeu, să-și arunce masca trufiei, a închipuirii de sine, pentru a-și redobândi chipul său dintâi în care se oglindește Dumnezeu și astfel se recuperează și armonia cu natura. Abia astfel se va modifica și reacția societății la hazarde naturale precum este și pandemia de COVID-19. Ele se propagă în societate, dar societățile sunt diferite și unul dintre criteriile diferenței este gradația înarmării spirituale, duhovnicești atât a individului cât și a colectivității.

„Primejdia unui totalitarism cu ingrediente de terorism bio-mental”

Victor Roncea: Există ceva specific în modul de propagare socială a pandemiilor? Ce anume se întâmplă cu societatea în conjunctura pandemiilor? Se modifică comportamentul colectiv și în ce sens? Vreau să spun: a crescut în timp abilitatea reactivității umane în condițiile de primejdie pe care le aduce o pandemie? Sau din contră, vulnerabilitatea omului se accentuează prin diminuarea abilității sale de a gestiona situația generată de pandemie?

Ilie Bădescu: N-aș spune că există un progres al capacității societăților moderne de a controla efectele pandemiilor chiar dacă sistemele cognitive și cele tehnice de intervenție în situații de urgență par să fi înregistrat progrese. Este un paradox. O pandemie ca aceasta poate fi interpretată, într-adevăr, și ca fiind prilejul și oglinda neputințelor omului autonom datorate fracturilor grozave pe care și le-a provocat singur când s-a etalat mai presus de natură și fără de credință în Dumnezeu. Cât de vulnerabil este omul autonom în fața pandemiei putem înțelege dacă vom examina oricât de sumar specificul propagării acesteea în comunitățile omenești.

Efectul psihosocial al unei pandemii se adaugă handicapului de fundal, indus de specificul unei civilizații care l-a educat pe om să se creadă superior naturii și suficient lui și, ba chiar mai presus de Dumnezeu. La handicapul rupturilor pe care și le-a provocat sub îndrumarea eronată a unei civilizații seculariste se adaugă și efectul care decurge din particularitatea propagării pandemiilor. Referindu-ne la acest aspect, suntem chemați să observăm că în manifestarea oricărei pandemii se instalează atotdominator zvonul. Puterea zvonului operează printr-o seducție inconștientă, ca și cum ceva s-ar adăuga virusului, ceva viclean, care operează printr-un fel de sugestie îndrumătoare șoptind subconștientului să creadă în puterea răului, să i se livreze cu totul, încât individul să-și piardă luciditatea, să renunțe și la bruma de realism care l-ar ajuta, l-ar feri de riscul de a se livra abandonului și finalmente deznădejdii. Să explicăm mai din adânc.

În mod obișnuit, adică în starea firească, omul gândește aplicat, la una și la alta, reușind să țină în echilbru grijile, interesele, dorințele, dar mai ales grijile. Este un om cu mintea așezată, are, altfel spus, mintea acasă. În vremuri de criză, precum este o pandemie ca cea de COVID-19, mintea este scoasă din sistemul reactivității obișnuite, din înțelepciunea vieții așezate, fiindcă intervin stări psihosomatice accentuate, precum frica teribilă, starea de panică. Faptul că aceste stări acționează concomitent asupra miilor de minți este de natură să inducă apariția unui mediu psihic nou, a unei realități mentale noi, care, fiind îngroșată și întinsă peste mari spații mentale, se aseamănă unei membrane mentale distopice. Aceasta induce o noopatie, adică riscul unei opacități spirituale (nous – spirit, în grecește). Sindromul membranei noopatice este universal în stările de pandemie, dar în perioada internetului și a mediei sociale efectul este multiplicat ca întindere și intensitate, astfel că aceasta dobândește rază planetară.

Noile mijloace de comunicare, internetul, media vizuală și scrisă etc. îngroașă încă mai mult stratul de informații, angoase, frici, spaime care se aștern peste mințile și inima oamenilor ca o țesătură psihotică sufocantă. Dacă nu este supărătoare metafora, putem asemăna acest strat unei membrane care ca și învelișul virusului COVID-19 oferă condiții de germinare a noopatiilor, un fel de stări sufletești îmbolnăvite.

Spre deosebire de societățile tradiționale, cele de tip modern și postmodern sunt integrate în rețele globale, date de spațiul virtual, de media scrisă și vizuală, care accelerează apariția membranelor distopice, noopatice, adică a acelor țesături de informații false, îngroșate de zvonuri și de frici, care preiau astfel controlul spațiilor mentale pe suprafețe semiplanetare ba chiar planetare. Aceste membrane accentuează riscul handicapului duhovnicesc întrucât accesarea cunoștințelor veridice și a credinței în grija, iubirea și milostivirea lui Dumnezeu sunt blocate tocmai de stările care compun aceste învelișuri noopatice.

Fenomenul acesta induce un tip de unitate eronată, unirea în frici, în spaime, în panici care conduc toate la un fel de abandon în starea dezarmată, adică induc instalarea omului în antecamera deznădejdii și a idolatriilor în frunte cu idolatria ideologică și cu terapiile viclene (de tip magic, precum ar fi încredere oarbă în medicamente miraculoase). În același mediu irump și ereziile, curentele neognostice eclozează și ele. Apare astfel primejdia unui tip special de totalitarism cu ingrediente de terorism bio-mental. Toate fracturile acestea dintre antroposferă și noosferă, dintre om și Dumnezeu, sunt mediul propice al emergenței membranelor noopatice care se aștern peste spațiul mental ocrotind stări psihice rele, apăsătoare, precum este frica difuză spre frica paralizantă, atestată de stările de panică. Asemenea învelișuri sunt deopotrivă mediul de incubare a duhului înșelăciunii, care îndrumă mințile dezarmate spre false învățături.

„Când oamenii consideră o situație ca reală ea devine reală prin consecințele ei”

Victor Roncea: Sugerați că în mediul deformat de pandemie se instaurează stări negative de spirit pe care le denumiți „duhuri”. Aceasta mă trimite cu gândul la prima Fericire împărtășită de Mântuitor apostolilor și anume „Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăția Cerurilor”. Tălmăcim așadar că fericiți vor fi cei care nu vor fi stăpâniți de acest duh. Dar ar fi necesară în acest context și o lămurire suplimentară.

Ilie Bădescu: Este o trimitere inspirată. Stările de spirit se pot autonomiza în spațiul mental al cuiva și chiar al unei comunități preluând comanda sensibilități și adeseori direcția gândurilor. Ele operează ca niște „duhuri” negative. O frică persistentă, ori o stare de panică, ori o delăsare sau o banală înclinație spre clevetire sau foarte primejdioasa mândrie de sine acționează compulsiv, împing, altfel spus, individul să se comporte confirmativ, adică să caute confirmări pentru veracitatea acelor stări. Mincinosul va minți și mai mult, fricosul va fi și mai fricos, delăsătorul și mai delăsător etc. E ca și cum acele stări de spirit ar deveni „îndrumători” lăuntrici, un fel de „învățători” ascunși și vicleni.

Sociologul american Thomas a sesizat aceste fenomene și, împreună cu soția sa, au formulat celebra teoremă care-i poartă numele, teorema lui Thomas. Aceasta sună astfel: „când oamenii consideră o situație ca reală ea devine reală prin consecințele ei” (în și prin acele consecințe). Un alt sociolog american, R K Merton a denumit acest fenomen profeție creatoare autodistructivă. El a analizat din acest unghi fenomene precum crahul unor bănci doar prin efectul credinței false a oamenilor că acea bancă nu ar mai fi solvabilă și din acel moment toți clienții s-au repezit, au retras depozitele și banca s-a prăbușit. Comportamentul rasist pe durata unor greve a fost explicat tot astfel.

Acele stări de spirit acționează în mentalul individual și colectiv asemenea duhurilor, cuprind în nucleul lor duhul rătăcirii, al orbirii, al autodistrugerii etc. Sociologul frigid la dimensiunea spirituală va căuta explicații în altă parte pentru acest fenomen al autonomiei stărilor de spirit negative. Vom observa însă că ele nu derivă nici din mediu nici din mintea sau inima omului, dar pot să devină stăpânitoare peste mintea omului și astfel modifică mediul însuși. Faptul că ele purced dinlăuntrul omului este doar o aparență și oricum nu anulează autonomia lor de vreme ce același om poate fi dominat de ele, dar, prin exercițiu duhovnicesc (puterea rugăciunii, a ritualurilor de credință instaurate pentru a mijloci lucrarea tainelor etc.) poate ieși de sub tirania lor chemând în locul lor lucrarea pozitivă a unor stări de spirit bune, pe care noologia și sociologia californiană a lui Campolo și Frasier le denumesc „latențe sufletești” ori daruri sau „duhuri bune”.

Nu e locul aici să aprofundăm chestiunea ca să nu ne îndepărtăm de subiect. Vom sesiza, în această ordine de idei, că pandemiile atrag, de regulă, asemenea lucrări nevăzute ale duhurilor care își fac sălaș din stările sufletești negative și faptul acesta este ignorat de către cei chemați să gestioneze crizele.

„În asemenea perioade trebuie intensificată credința, rugăciunea, lucrarea tainelor – Sfânta împărtășanie”

Victor Roncea: Și care este soluția?

Ilie Bădescu: Efectul necazului natural se accentuează prin efectul vicleniei „duhurilor” și acesta nu poate fi înlăturat prin intervențiile serviciilor convenționale de intervenție, ghidate de grija pentru trupul, oricum dezarmat. Aceste servicii sunt extrem de folositoare, dar cu totul ineficiente în lupta cu membrana noopatică, distopică. Aceasta poate fi înlăturată de pe minte și suflet cu bisturiul rugăciunii, al lucrării tainelor, în frunte cu cea mai înaltă, cu taina euharistică, adică cea care-l aduce pe Iisus Euharistic deopotrivă în trup și în suflet, cu condiția ca credința să fie puternică, lucrarea să nu fie săvârșită formal căci atunci puterea ei de canalizare energetică a medicamentului sufletesc este diminuată.

„Fiecare, după vrednicia lui, simte mai mult sau mai puţin mireasma acestui Rai, pe care ni-l dăruieşte Domnul prin Sfânta Împărtăşanie”, spune Părintele Justin Pârvu. De aceea, în asemenea perioade de criză provocată de pandemii trebuie intensificată credința, rugăciunea, lucrarea tainelor, fiindcă efectul membranei distopice care sufocă sufletul și mintea nu poate fi anihilat decât pe această cale. Să nu uităm și de efectul benefic al sunetului clopotului, pomenit și de Părintele Arsenie Papacioc și binecunoscut și de-a lungul istoriei noastre „la vremuri de restriște”.

Cazul actual al Italiei care a cerut ajutor țărilor Uniunii Europene și singurul ajutor a venit din… China, niciun răspuns din partea țărilor UE, spune foarte mult despre efectul membranei noopatice la scară continentală. Este evident că efectul acesteea nu poate fi eliminat prin sistemul standard de intervenție somatoterapeutică. Nu facem confuzia să credem că rugăciunea ar acționa ca pilula ori ca intervenția terapeutică pentru boala trupului. Această intervenție bazată pe terapia somatică și deci pe protecția trupului, este extrem de necesară, urgentă și laborioasă, însă ea este insuficientă fiindcă n-are putere asupra membranei noopatice, precum s-a precizat.

În epocile premoderne ale pandemiilor istoricește cunoscute, persista un dezechilibru invers, adică intervențiile terapiilor somatice erau disproporționate față de terapiile noogenice, sufletești. În pandemiile epocii moderne și postmoderne, terapiile somatice (somatoterapiile) sunt foarte elaborate, ample etc. în schimb nooterapiile sunt extrem de coborâte, ba, în anumite segmente, sunt disprețuite chiar hulite, deși lupta cu stările distopice nu se poate purta decât prin mijloacele nooterapeutice, duhovnicești.

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.