Paul Goma, o viață despre care nu se va face vreun film

Nu demult, pe când Mihai Șora, „filosoful și eseistul”, era o celebritate în cea mai mare vogă printre micile cerebele „pur democratice” de prin piețe, văzându-l tot mai des, ba contestat, de mai puțini, ba adulat, de mulți și oficial, ba și comercial, nu mă puteam gândi decât la Paul Goma. De ce? Pentru că mi se părea că este o personalitate aflată la antipodul otrepei comuniste ajunse la senectute, un monument al fariseismului.

Paul Goma a murit, iar numelui său nu îi este destinată decât uitarea. Necunoscut de aproape nimeni în țară, Paul Goma a fost, fără îndoială, un erou al libertății de exprimare, întreaga viață. Împotriva regimurilor, a curentelor, a valurilor, a orișice îi contrazicea adevărul, Goma a spus ce a avut de spus. Este omul care nu a știut altceva decât să fie liber și demn. Șora va fi un oportunist până în groapă…

Mihai Șora va muri – să dea Domnu să nu se întâmple anul acesta, pentru a nu întina o dispariție cu adevărat eroică! Cea a lui Goma -, și i se vor aduce osanale, va fi înălțat în slăvi și celebrat, toți fanfaronii ideologizați, toți culturnicii noului sistem și imitatorii lor goi vor pune de-a valma toate valorile cu rezonanță la care se pot gândi într-un asemenea personaj fals. (Citește și: Mihai Șora, farul călăuzitor al neomarxiștilor)

Dar atât de întoarsă pe dos este lumea noastră, și odată cu ea și istoria, încât un marxist clasic precum Mihai Șora este un erou, iar un dizident sincer precum Paul Goma a rămâs un martir chiar și în timpurile „libertăților totale”, pentru că a înțeles simplu, prea simplu, să își respecte dreptul la liberă exprimare și demnitatea umană.

Despre Paul Goma nu se va face vreun film, pentru că filmele au acel element manipulatoriu obligatoriu care hrănește continuu naivitatea și docilitatea marelui public, a maselor ignorante de care sistemele au nevoie: ele trebuie să aibă un final fericit, în final totul trebuie să fie …„bine”. Cum altfel le-ar putea scăpa acestor mase credule, „prostimii”, că în viața reală nu este deloc așa, că binele nu învinge întotdeauna?! Ba chiar mai deloc! Cum altfel ar putea ignora realitatea în care trimful binelui este cu adevărat marea excepție, decât regula necesară, care se și autoimpune, cu de la sine putere?!

Viața lui Paul Goma nu se integrează deloc într-un asemenea scenariu, nu poate fi astfel regizată, e cu totul atipică pentru cinematografie, pentru emisiunile siropoase, pentru documentarele istorice în care vedem invariabil cum în final a învins …„binele”, pentru întreaga iluzie pe care o vinde astfel media în schimbul întregii vieți a subiecților.

Paul Goma a fost un învins, nu a triumfat, pentru că adevărului i se întâmplă să triumfe rar, extrem de rar. Iar dovadă este …lumea și viața noastră. A fost învins de regimul comunist, dar și de de Iliescu și urmaşii PCR, și apoi de profitorii „anticomunişti de meserie” de lângă ei, și apoi de „democrații” de imitație ai Vestului.

Dacă înainte de 1989 ipocrizia era o necesitate, după 1990 ea a devenit o calitate. Iar vârful acestei ipocrizii se vede simbolizată în faptul, în realitatea în care Paul Goma, poate singurul dizident veritabil al regimului comunist a rămas să fie marginalizat, iar Mihai Şora, un marxist reșapat, readaptat la „piaţa ideologică” a rămas să fie un idol.

Nu e nevoie să vorbim despre biografia lui Șora, cei care își declară respectul ar trebui să o cunoască (1948-1951: referent de specialitate la Ministerul de Externe; 1951-1954: șef de secție la Editura pentru Limbi Străine; 1954-1969: redactor-șef la Editura de Stat pentru Literatură și Artă). E o viață …liniară, în care trecerea de la „comunism”, care nu a fost comunism, la „democrație”, care nu este democrație, nu a presupus decât o readaptare în îndeplinirea unor roluri, într-o prefăcătorie, o șaradă. Este, în linii generale, aceeași cu a miilor de „lideri politici”, „analiști” și chiar alți „filosofi”, ieri „cadre de nădejde”, mâine „spirite democratice” sau chiar „dizidenți”. Oameni care în anii 90 învățau „democrația” de la Brucan, precum în anii 50 învățau „marxismul” de la același personaj…

E nevoie însă să cunoaștem biografia lui Paul Goma, pentru a percepe măcar, dacă nu mai putem înțelege, cum trebuia să fie. Dacă mai îndrăzneam să ne păstrăm vreun ideal de urmat, dacă ar mai fi avut vreo importanță reală pentru noi adevărul. Paul Goma a fost vertical, nu s-a ferit de nimic în apărarea adevărurilor sale și nu a acceptat compromisuri. Nu s-a așezat la masă cu ipocrizia, nici înainte de 1989, nici după. Nu a ciugulit de la masa puterii, nici comunistă, nici capitalistă. Iar cei care ajung în timpurile noastre la putere, aproape în orice domeniu sau mare instituție, pot să accepte orice, pot să ierte orice, ei pot să facă orice compromis, dar nu te iartă dacă nu ești ca ei, ba reprezinți un pericol!…

Paul Goma s-a născut pe 2 octombrie 1935, în familia învăţătorilor Eftimie şi Maria Goma, în satul Mana, judeţul Orhei. După ocuparea Basarabiei de Armata Sovietică, tatăl său a fost deportat în Siberia. Abia după doi ani, în 1943, întâmplarea a făcut ca familia să îl reîntâlnească, în Slobozia, pe pământ românesc. Fusese adus ca prizonier de război. Începând cu martie 1944, familia Goma s-a refugiat în satele din zona Sibiului şi a Târnavei Mari. A scăpat de comisiile de repatriere în Uniunea Sovietică folosindu-se de acte false de nerepatriabili şi astfel a reuşit să se stabilească în satul Buia, Târnava Mare. Aceasta este imaginea copilăriei lui Paul Goma, în tuşe foarte groase.

În ianuarie 1949, părinţii săi au fost arestaţi – ridicaţi de Securitate şi închişi la Mediaş. La numai 13 ani, Paul Goma era nevoit să îşi caute părinţii într-un oraş străin şi să doarmă prin gări sau la poarta Securităţii. În acelaşi an, părinţii au fost eliberaţi, iar Paul Goma a reuşit să intre în clasa a VIII-a, elev bursier al Liceului «Gheorghe Lazăr» din Sibiu. Dar în 1952, a cunoscut chiar el faţa hâdă a Securităţii: a fost ţinut închis timp de opt zile, pentru că „a vorbit despre partizani şi a ţinut un jurnal intim codificat”. În anul următor, când trecea clasa a XI-a, a fost exmatriculat din toate şcolile din ţară. Reuşeşte cu greu să se înscrie la Liceul «Negru Vodă» din Făgăraş.
În 1956, după doi ani de studiu în cadrul Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, Paul Goma ajunge să fie mustrat la Rectorat pentru câteva observaţii nepotrivite cu privire la situaţia comunismului în ţară şi în afară, la Răsărit. Câteva luni mai târziu, în noiembrie, ziua în amiaza mare, Paul Goma este arestat de la Universitate şi e anchetat la Ministerul de Interne, pentru „fiţuici duşmănoase“. Cu alte cuvinte, instigare la manifestaţii ostile în urma evenimentelor din Ungaria. După două înfăţişări la proces, în martie 1957, este condamnat. Sentinţa: doi ani de închisoare corecţională. Un an a stat la Jilava, pe următorul l-a petrecut la Gherla, de unde a fost trimis în domiciliu forţat în Bărăgan, la Lăteşti. Din 1963, când se ridică pedeapsa de domiciliu oblogatoriu, până în 1965, când revine la facultate, are diverse slujbe minore, de subzistenţă.
Începând cu 1966, începe să aibă o activitate de scriitor prolifică. În august 1968, după invadarea Cehoslovaciei de trupele Pactului de la Varşovia, la Uniunea Scriitorilor din România, avea loc şedinţa de primire în partid a unor tineri scriitori, printre care şi Paul Goma. Aventura aceasta avea să se termine curând, în 1971, când Paul Goma a fost propus pentru excluderea din PCR, din cauza publicării în limba germană a romanului «Ostinato» în RFG. La târgul de carte din Frankfurt, cartea lui Paul Goma apărea la stand cu eticheta „Carte interzisă în România”. Conflictul cu autorităţile comuniste de la Bucureşti au culminat în 1977 cu scrisoarea adresată de Paul Goma iniţiatorilor Chartei 77 din Cehoslovacia, citită la Radio Europa Liberă. A fost arestat şi închis la Rahova, în clădirea Securităţii. Nu a putut fi condamnat fără a scandaliza comunitatea internaţională, aşa că la 20 noiembrie 1977, Paul Goma, împreună cu soţia şi copilul său, a plecat în exil la Paris. Paul Goma, refugiat politic. De aici, scriitorul a continuat lupta anticomunistă, cu numeroase cărţi şi articole de revistă.

Amestecul exploziv de politică şi literatură

de Ion Simuţ, critic şi istoric literar, profesor universitar şi redactor la revista «Familia» din Oradea:

Nu am putea spune că biografia şi opera lui Paul Goma sunt îndeajuns de cunoscute pentru a nu mai stârni controverse. Scriitorul e, din păcate, mai mult comentat din auzite decât citit. E un caz notoriu, pe care toată lumea pretinde că-l cunoaşte, fără a mai fi nevoie să se documenteze suplimentar. Suspiciunile ajung şi ţin loc de adevăruri. E riscul celebrităţii. Ca şi înainte de 1989, şi după 1990 au rămas neclarificate o mulţime de aspecte, lucru profitabil pentru o discuţie deschisă ipotezelor de interpretare, ceea ce nu e rău în principiu, dar e dăunător pentru atmosfera morală din jurul scriitorului, viciată de bănuieli. Străduinţa neostenită a scriitorului de a aduce clarificări s-a soldat, în mod paradoxal, cu apariţia altor incertitudini, difuzate public în acuze grele: ba e agent străin (CIA, Mossad, KGB), ba e agent acoperit al Securităţii trimis cu misiune în Franţa; ba e „jidovit”, ba e antisemit; ba e naţionalist, ba e antiromân; ba că nu a fost anticomunist, ci doar anticeauşist; ba că nu ar conta pentru politica mare, ci doar pentru lupta sindicală; ba că nu e nici măcar scriitor, ci doar un agitator, iniţiatorul unei mişcări de paşaportare; ba că nu e un opozant pe cont propriu, ci un disident teleghidat din umbră, făcut sau inventat de alţii (Radio Europa Liberă, de pildă).

Minimalizările şi încercările de compromitere au fost numeroase. Toate aceste ipoteze animă piaţa publică şi împart opinenţii în grupuri contradictorii, capabile să dezvolte o adversitate de neîmpăcat. Spune-mi ce crezi despre Goma, ca să-ţi spun cine eşti! Să recunoaştem că despre niciun alt scriitor român nu s-au iscat atâtea suspiciuni şi controverse. Cazul Paul Goma ar putea fi discutat printr-o comparaţie potrivită numai în raport cu Panait Istrati, deşi situaţiile sunt mult diferite, dar amestecul exploziv de politică şi literatură din biografia şi opera celor doi e cam acelaşi.

Opera politică: drama libertăţii

Caracterul confesiv al operei sale izvorăşte din nevoia de a depune mărturie despre o viaţă de opozant la regimul comunist din România. Omul nu poate fi detaşat de scriitor. Paul Goma a revenit de repetate ori asupra unui adevăr despre sine însuşi pe care l-ar vrea formulat în favoarea scriitorului şi nu a disidentului. Scriitorul este mai important decât disidentul, iar disidentul nici nu este disident în sensul propriu al acestui cuvânt (persoană care se separă de o comunitate politică din care a făcut parte), ci un opozant. Experienţa lui cuprinde o serie de episoade de confruntare cu Securitatea, de detenţie şi de efecte dramatice distorsionante ale propriei vieţi. Opera sa este, în mod firesc, o reflectare a acestei experienţe. Faptele sunt îndeobşte cunoscute.

Opoziţia lui Paul Goma faţă de regimul Ceauşescu s-a soldat în 1977 cu expulzarea lui în Franţa. Cazul militantului pentru respectarea drepturilor omului în România fusese internaţionalizat şi va deveni ulterior şi mai mediatizat. Niciun alt scriitor român din perioada comunistă nu a avut notorietatea lui Paul Goma. Un asemenea merit e greu de iertat.

Oricare ar fi atitudinea noastră faţă de scriitor, nu putem să nu recunoaştem, de oricare parte a baricadei am fi, că Paul Goma reprezintă un capitol important din istoria politică a României postbelice şi un capitol şi mai important din istoria literaturii române postbelice. Cum a trăit Paul Goma experienţa libertăţii refuzate într-un regim dictatorial şi cum şi-a asumat această idee a libertăţii reprezintă interesul maxim al operei politice a lui Paul Goma.

Banalizarea anticomunismului

Anticomunismul a devenit astăzi, în România, politică oficială de stat, având drept consecinţă, pentru cine îl adoptă, un conformism rezultat dintr-un fel de corectitudine politică unanim acceptată. Consecinţa, tristă şi surprinzătoare, este că anticomunismul însuşi, altă dată atât de rar, clandestin şi eroic în condiţiile dictaturii lui Gheorghiu-Dej sau Ceauşescu, se devalorizează. Paul Goma, cel mai important scriitor disident al nostru (sau opozant), pierde din aură prin oficializarea unui gest ce fusese singular în anii ’70. O atitudine de opoziţie la regimul comunist ca societate închisă (controlată de partidul unic şi de Securitate), atitudine ce avusese impresionante ecouri în presa internaţională, se banalizează, simultan cu literatura care a însoţit-o.

Paul Goma, un Soljeniţîn român, cum a fost numit acum trei-patru decenii, s-a multiplicat la scară naţională: toţi suntem anticomunişti, mai mult sau mai puţin oneşti. O singură împrejurare (esenţială) s-a schimbat: nu mai înfruntăm interdicţia de a fi anticomunişti. Nu mai e atât de interesantă în sine disidenţa lui Paul Goma, pentru că tuturora ne e uşor să ne imaginăm retrospectiv anticomunişti, ignorând faptul că nu avem un adversar care să ne pună viaţa în pericol.

Dar nu şi-a pierdut interesul modul în care s-a construit şi s-a dezvoltat această atitudine. Cum se naşte şi cum se formează un disident? – iată o curiozitate ce poate rămâne intactă, iată un subiect ce poate particulariza literatura unui scriitor, aşa cum îi particularizează şi biografia.

Anticomunismul e astăzi una din soluţiile (morale, politice, intelectuale) cele mai la îndemână. Obligă la un conformism inevitabil: decent şi onest, nu poţi fi decât anticomunist. Cazul Paul Goma (notoriu altădată) şi literatura lui sunt victimele acestui fenomen de uzură (adică de uzualitate şi banalitate) a anticomunismului. S-a dus gloria de a fi fost anticomunist, pentru că anticomunismul s-a oficializat!

Romanul autobiografic «Din calidor: o copilărie basarabeană» ne face să înţelegem cum a putut deveni cineva anticomunist încă de la instaurarea comunismului în România. Aceasta e partea pozitivă, o cazuistică de istorie trăită în împrejurările cele mai dramatice, când nu doar identitatea îţi este pusă în pericol, ci viaţa pur şi simplu. Anticomunismul nostru de azi nu comportă niciun risc, e banal. Anticomunismul lui Paul Goma comporta toate riscurile, era excepţional. De aceea nu trebuie să-l privim ca pe un simplu caz documentar, istoricizat, ci ca pe unul de exemplaritate morală ce merită permanentizat ca memento şi ca termen de comparaţie pentru noi înşine.

---

Citește și: