Suntem o țară capturată de o mâna de oameni

Ce aș face dacă aș fi om politic și aș vrea să schimb lucrurile.

Faptul că vreo câteva zeci sau sute de mii de oameni vorbesc întruna și fac o gălăgie permanentă în presă, la televizor sau pe internet e de natură să ne însele grav în privința realităților din România.

Dintre aceștia, majoritatea vorbesc între ei, în bule cvasi-etanșe, iar o minoritate vorbește la televizor unui public mai numeros, dar mut și dependent de propria muțenie. Iar în acest haos zgomotos, nici experțîi, nici politicienii și nici formatorii de opinie nu știu nimic, dar absolut nimic despre ce se întâmplă dincolo de oglindă în care privesc sau de pereții înalți ridicați de admiratorii de pe rețelele sociale.
Nici măcar nu trebuie să mergem în România prea profundă, adică în sate îndepărtate din județele mărginașe ale țării. E de ajuns să intri în niște cartiere bucureștene sau în reședințele de județ că să afli că oamenii trăiesc după cu totul alte coordonate decât maniacii de la televizor sau decât politicienii obsedați de imagine, rating și voturi. Oamenii de rând au alte griji și speranțe, au alte bucurii și tristeți, au alte ritmuri ale vieții de zi cu zi decât în poveștile mistificate din „social media”.

Dar, mai ales, oamenii de rând au alt fel de a vorbi. Iar felul lor de a vorbi nu se aude, nu e captat de nimeni: nici de media, nici de sondaje, nici de politicieni. În ciuda agitației din câteva locuri din București, în restul țării domnește o tăcere copleșitoare. Mai bine zis, peste restul țării apasă capacul greu al unei legi locale a tăcerii de sub care oamenii nu pot ieși singuri și nimeni nu îi ajută să o facă.
Oamenii au fost alienați, că să nu spun îndobitociți, spunându-li-se an după an ce e bine pentru ei, ce trebuie să creadă, de ce anume trebuie să se teamă, pe cine să voteze, pe cine trebuie să mituiască și de cine trebuie să asculte. Și oamenii nu au avut de ales, pentru că sunt slabi și neajutorați, pentru că nu i-a învățat nimeni niciodată să se revolte, doar să se supună, pentru că nu le-a spus nimeni niciodată că înseamnă ceva, ci doar că sunt „nimeni”, iar dacă vor să fie ceva, trebuie să pupe mâna stăpânilor, să strecoare plicul în buzunarul de la halat sau să lase atenția pe birou.

Vreme de ani mulți, mai ales în anii aceștia din urmă, ne-am spus că marea corupție e totul și că ea are câteva figuri, la București. Și ne-am debarasat repede de orice efort de înțelegere dând vină pe o structura de partid mafiotizată. Dar PSD doar a preluat și a rafinat relații de putere, de dominație și de supunere, de reducere la tăcere care funcționează în toate orașele țării. PSD (și nu numai) a introdus dimensiunea politică în niște relații care funcționează după un model feudal de decenii în toate relațiile instituționale sau între oameni.
Luați exemplul Sorinei Pintea de la Baia Mare. Cine a avut curiozitatea, dincolo de revoltă asta inofensivă de facebook, să afle ce se întâmplă în Maramureș? Cine știe, în mod public, printre jurnaliști, oameni de opinie, instituții de control, cum funcționează cartelul din Maramureș și legea tăcerii care îl înconjoară? Dacă lăsăți la o parte fandoselile sau prejudecățile și începeți să vorbiți cu oamenii simpli din Baia Mare, veți află că orice angajare la spital depinde de doamna Pintea și mai ales că nu e gratuită. Că orice angajare, la orice instituție publică din oraș și din județ, la inspectorate, la direcțiile județene, la penitenciar, costă mii de euro. Și că toate aceste uriașe sume colectate se duc, mereu și mereu, spre același grup de stăpâni ai județului. Și acum lansați același gen de întrebări în toate reședințele de județ și în toate orașele mai mici și veți vedea că țară toată e capturată de o mâna de oameni, poate câteva mii, care țin sub teroare populații întregi.

Și încercați să nu-i acuzați pe acești oameni de lașitate, pentru că voi, jurnaliști, vedete sau politicieni vorbiți cu ei o dată pe an, dar ei trebuie să trăiască zi de zi acolo, trebuie să se întoarcă la aceiași șefi, la același loc de muncă, la aceleași frici și dependențe în care sunt obligați să trăiască. Nu așteptați că o asistență medicală sau un contabil să denunțe mită și corupția din instituții, pentru că nimeni nu-i oferă niciun fel de protecție, odată denunțul făcut. Pentru că oamenii de rând și-au pierdut încrederea în toate instituțiile, fără excepție, pentru că ei știu că toate instituțiile sunt corupte, pentru că oricine vine la putere dintre cei vechi lucrurile vor rămâne la fel, doar suma din plic se schimbă.

De aceea, cei care vor să facă o altfel de politică, una care se vrea cu adevărat nouă, trebuie să vizeze o dublă mișcare simultană. Pe de o parte, o politică nouă trebuie să găsească modalitățile cele mai eficiente de a elibera cuvântul acestor oameni de rând, pentru a află de la ei, simplu și dezinteresat, cum funcționează comunitățile la nivel local, cum s-a produs această progresivă înrobire din partea unor rețele formate din reprezentanții bogați și influenți ai tuturor instituțiilor publice sau ai mediului de afaceri local. Dar și, pe de altă parte, să poată garanta acestor oameni care vorbesc o reală protecție legală, astfel încât oamenii să nu poată fi speriați sau șantajați, urmăriți și amenințați de slugile acestor feudali locali.
Desigur, pentru asta e nevoie de inteligență politică și de curaj în curățarea instituțiilor menite să-i protejeze pe cetățeni și drepturile lor, mai ales a Poliției, a cărei complicitate cu aceste rețele este mai mult decât o legendă, este o realitate permanentă.

Dacă aș fi om politic, aș lansa o asemenea campanie; aș începe prin a încuraja oamenii să vorbească și prin a crea spații potrivite pentru cuvântul liber, să spună ce au ei de spus, să povestească despre cazurile de corupție pe care le cunosc sau de care au auzit. Nu pentru a instrumenta, în acest prim moment, cazuri în justiție, ci pentru a cunoaște cu adevărat întinderea și diversitatea formelor de corupție locală și pentru a putea, astfel, desena o altfel de harta a României. Abia cu această harta în față acțiunea politică va vorbi pe înțelesul oamenilor, fără să-i mintă și să-i manipuleze, fără să le vândă discursuri gata făcute de firmele de comunicatori plătiți scump de la București.
Oamenii simpli trebuie încurajați să devină cetățeni. Iar cetățeni nu pot fi doar cerându-le să voteze o dată la patru ani, ci și oferindu-le puterea (empowerment) și condițiile să vorbească despre grijile lor și despre viață lor, pe limba lor, cu propriul lor curaj.

Ciprian Mihali a predat vreme de două decenii filosofia contemporană la Universitatea «Babeș-Bolyai» din Cluj-Napoca. Din anul 2000 este doctor în filosofie al Universităților din Cluj și din Strasbourg. Între 2012 și 2016 a fost ambasador al României în Senegal și în alte șapte state din Africa de Vest. Din 2016 lucrează în domeniul cooperării internaționale la Bruxelles.

Preluare: ziare.com / Autor: Ciprian Mihali