Vreți să știți cum va arată lumea pentru România după criză coronavirus? Uitați-vă la imaginile miilor de sărmani români înghesuiți pe aeroportul din Cluj pentru a pleca în Germania la cules de sparanghel.
12 curse charter spre destinații din Germania – Berlin, Baden-Baden/ Karlsruhe, Dusseldorf au purtat peste 2.000 de oameni speriați de foame și de sărăcie pe ogoarele nemților într-un gest de umilință națională supremă și niciun lider politic nu s-a îngrozit, niciunul nu a avut decentă să plece capul și să tacă măcar pentru o zi. Singurul lucru pe care l-au remarcat politicienii a fost că cei 2.000 de români nu au respectat distanțele minime dintre ei prevăzute de ordonanțele șefului lui Arafat, cum s-o numi el.
De fapt, asta e viață care ni s-a oferit în ultimii 30 de ani: plecați și munciți în străinătate, plecați că aici nu putem să facem nimic! Niciun politician român nu s-a arătat vreodată înspăimântat de faptul că o treime din forță de muncă națională a plecat din țară. Și se pare că tot asta e viață care ni se va oferi și de azi înainte.
Ne aflăm, acum, în mijlocul unei mari încercări. Dar această încercare este pentru întreagă planetă, cu deosebire pentru lumea occidentală, din care facem și noi parte. Hai să lăsăm un pic emoțiile la o parte și să privim ce se întâmplă în lume: liderii naționali cu anvergură, cu viziune, deja lansează programe uriașe de revenire a economiei după criză. Da, în vreme ce ai noștri citesc cu voce tremurată ordonanțele pentru culesul sparanghelului nemțesc și comunicatele cu crimele comise la Suceava, alții își mobilizează resursele pentru a reconstrui economia.
Dacă vrem să înțelegem cum va arată lumea după criză coronavirus, ar trebui să ne uităm la ce fac acum liderii americani, cei germani și cei japonezi. Și n-ar strică să tragem cu ochiul și pe la unguri, la polonezi sau la cehi.
Administrația Trump a elaborat un plan de reconstrucție bazat pe cheltuirea de către guvernul federal a 2.000 de miliarde de dolari, la care se adaugă cei 2.300 de miliarde de dolari recent anunțați de către Federal Reserves: printre altele, 500 de miliarde de dolari pentru cumpărarea de obligațiuni municipale (adică împrumuturi pentru orașe), 600 de miliarde de dolari împrumuturi pentru companii cu mai puțin de 10.000 angajați și 350 miliarde de dolari împrumuturi pentru micile afaceri.
Japonia, a treia cea mai mare economie a lumii, alocă pentru revenirea din criză economică 992 miliarde de dolari, adică 20% din PIB. Guvernul japonez va suplimenta cheltuielile bugetare cu 62% (da, ați citit bine, cu 62%, 16,8 trilioane de yeni în plus)! Bani pe care îi va lua din emiterea de obligațiuni (14,5 trilioane de yeni) și emiterea de obligațiuni pentru construcții (2,3 trilioane yeni). 4 trilioane de yeni se vor distribui către familiile cele mai afectate și 2,3 trilioane de yeni vor fi plătite firmelor mici și mijlocii care au afacerile închise sau sever afectate.
O fi remarcat oare cineva de la București că guvernul lui Shinzo Abe emite (și nu e prima oară!) „obligațiuni pentru construcții” – adică obligațiuni menite să acopere cheltuieli destinate lucrărilor de infrastructură publică? Întreb retoric, desigur, răspunsul îl vedem cu toții.
Germania, la rândul sau, a adoptat un plan de 750 miliarde de Euro (cam 20% din PIB) pentru a putea reveni din dezastrul economic actual. Pentru prima oară după mulți ani, Germania se va împrumuta, cu o suma destul de mare, 156 miliarde de Euro (cam 4% din PIB), atât de dispusă la efort financiar este Angela Merkel. Planul german prevede inclusiv intrarea statului în acționariatul firmelor esențiale, prin cumpărare de acțiuni.
Dar hai să venim și în regiunea noastră, în Estul Europei, în liga în care jucăm și noi.
Ungaria, bunăoară, o țară de două ori mai mică decât România și o economie cât 60% din economia noastră, mobilizează cam 30 miliarde Euro pentru compensarea efectelor crizei, ceea ce reprezintă 20% din PIB. Orban Viktor a anunțat inclusiv un fond strategic de 1,3 miliarde de Euro pentru investiții în infrastructură.
Polonia, cea mai mare economie a regiunii, o țară de două ori cât România și o economie de două ori și jumătate mai mare decât a noastră, aruncă în lupta împotriva crizei economice nu mai puțin de 47 de miliarde de Euro (aproape 10% din PIB). Din totalul celor 212 miliarde de zloți ai planului de ieșire din criză, 30 de miliarde de zloți se vor duce în plata șomajului tehnic, 7,5 miliarde în investiții în sistemul de sănătate, 70 de miliarde de zloți în întărirea sistemului financiar și 30 de miliarde de zloți în investițîi în infrastructură.
Republica Cehă și-a asumat un plan de stimulare a economiei de o amplitudine nemaiîntâlnită în istoria țării, de aproape 18% din PIB (aproximativ 50 de miliarde de dolari.
Dar ia să vedem ce plan are guvernul de la București. Unul simplu, cu care, de altfel, nici nu ne-a surprins: să facă lucruri ușoare, ieftine și care să nu pună în pericol procentele din sondaje.
Bugetul de combatere a crizei coronavirus anunțat până acum la noi este unul pe măsură viziunilor politicienilor noștri: până în 10 miliarde de lei pentru plata șomajului tehnic și maxim 15 miliarde de lei garanții pentru susținerea creditării IMM-urilor. Cam asta e tot, plus ceva bonificații pentru plata taxelor la timp, pentru puținele firme care o mai pot face. Adică un total de vreo 25 de miliarde de lei, vreo 5 miliarde de Euro, adică sub 3% din PIB, cu banii de la Comisia Europeană incluși aici.
Ce înseamnă asta? Condamnarea la înapoiere și fixarea noastră în divizia ultima a Uniunii Europene pentru câteva decenii. Orice minte normală își poate da seama că, dacă celelalte state membre UE (și în primul rând vecinii noștri) alocă pentru compensarea crizei sume de câteva ori mai mari decât România, companiile din acele state vor deveni și mai competitive decât erau, în raport cu noi. Ungurii și polonezii vor atrage și mai multe investițîi decât noi și mai sofisticate. Aici viitorul sună cam trist: exodul celor instruiți și al celor neinstruiti va continuă la fel că și până acum, medicii către spitalele vestice și zilierii către câmpurile cu sparanghel; companiile românești vor fi din ce în ce mai puține și mai slăbite. Numai politicienii vor prosperă, alături de favorizații sorții: beneficiarii pensiilor și salariilor speciale.
Oare chiar nimeni să nu priceapă la București că orice dolar pe care Ungaria sau Polonia îl investește și noi nu înseamnă, de fapt, o diferența de zeci de dolari în salarii, o diferența de zeci de procente în nivel de trăi? Cum se face oare că din 7 partide parlamentare niciunul nu are o viziune pentru ieșirea din criză? Niciunul nu propune un plan coerent, bazat pe o terapie de șoc și pe mobilizarea unor resurse la fel de mari precum pierderile generate de virusul din Wuhan. Pentru ce mai facem alegeri la fiecare patru ani, dacă toate partidele din parlament nu trăiesc decât pentru a-și încasa subvențiile de 100 de milioane de Euro?
Guvernul României pare copleșit de o creștere cu 20 de miliarde de lei a cheltuielilor publice și de o scădere cu 12-13 miliarde de lei a veniturilor. Da, asta înseamnă o creștere a deficitului bugetar cu 3 procente din PIB. Da, situația e grea. Dar cine a întocmit acest buget „cu spatele la zid”? Se plâng guvernanții că peste 80% din cheltuieli sunt fixe (salarii, pensii, asigurări de sănătate, cheltuielile curente ale armatei bugetare, plata datoriilor). Dar oare cine a propus și a votat acest buget? Au lăsat guvernele PSD-ALDE un buget cu deficite mari și cheltuieli imposibil de susținut? Da, dar de ce guvernele „de dreapta” care au venit după noiembrie 2019 nu au schimbat fundamentele unui buget prost gândit și catastrofal executat?
Simplu: cotrobaitul după voturi prin cele mai ascunse unghere ale țării dăunează grav economiei. Guvernanții n-au avut curaj să spună că nu se pot crește pensiile cu 40% din septembrie pentru că le surâdeau voturile amărâților de pensionari. Guvernanții n-au avut curaj să reducă pensiile speciale care ne costă aproape un procent din PIB pentru că își doreau voturile militarilor și polițiștilor și pentru că le era frică de magistrați și sereiști să nu se apuce cumva să aplice legile chiar și în cazul politicienilor. Și da, guvernanții n-au avut curaj să renunțe la mașină de tocat bani numită PNDL, pentru că numai așa pot transferă primarii din trupa Chirică-Negoiță de la Pesedeu la Peneleu.
Dar hai să presupunem că tandemul Ludovic Orban-Florin Citu ar fi lovit peste noapte de o străfulgerare de patriotism și ar capăta o viziune pentru România. Să presupunem că ar vrea să demareze un plan de ieșire din criză măcar pe măsură celor ale vecinilor noștri. Sau că ar citi măcar titlul din scrisoarea prin care liderii celor mai mari asociații de afaceri din țară îi anunță că economia românească are nevoie de o intervenție de până la 15% din PIB, adică în jur de 30 de miliarde de euro. De unde ar lua banii de care ar avea nevoie pentru că România să nu rămână iarăși cu un pas în spatele Ungariei și Poloniei? Deocamdată singurele surse de bani pentru împrumuturile modeste pe care le face guvernul rămân băncile românești. Guvernul nu are curaj să emită obligațiuni pe piețele internaționale și se mărginește la a lua mici credite, din ce în ce mai scumpe, de la băncile cu capital românesc. Și nici aici lucrurile nu merg prea bine. De exemplu, la primele licitații din aprilie, ministerul de finanțe a vrut să împrumute 1 miliard de lei și s-a ales cu doar 600 de milioane de lei. Apoi s-a mai ales cu încă câteva sute de milioane pe cinci ani la o dobândă pe care o plătea înainte pentru scadențe de două ori mai lungi.
De ce nu încearcă guvernul să se împrumute de pe piață internațională sau de la FMI? E foarte simplu: vrea să evite să i se pună condiții. Dacă ar face-o, ar trebui să anunțe amânarea creșterilor de pensii, concedierea câtorva sute de mii de angajați la stat, privatizarea pe bursă a unor pachete de acțiunii ale marilor borcane cu miere din care se hrănesc guvernanțîi (Portul Constanța, Aeroportul Otopeni, Hidroelectrica etc.). Și asta ar costa foarte multe voturi. Voturi pe care guvernul nu vrea să le piardă sub nicio formă.
Și-atunci, care e măreața strategie de ieșire din criză pe care o are clasa politică de la București? Trasul de timp și trimiterea în Germania a culegatorilor de sparanghel. Mici cârpeli, combinate cu toaletele spectaculoase ale doamnei Raluca și cu apelurile președintelui la diaspora să nu vină acasă anul acesta. Poate-poate o ținem așa până la alegeri, ne votează și pensionarii și bugetarii și cei cu pensii speciale și cei aduși de Chirică și Negoiță la vot. Poate-poate vom trimite câteva mii de amărâți și la cules de căpșuni, poate-poate vine vara și moare virusache, cine știe? Mai scriem cu oi „Bucovina” pe dealuri, mai dăm o sticlă de ulei gratis, rețeta e verificată de zeci de ani.
Autostrăzi? Căi ferate? Centrale electrice? Irigații? Spitale regionale? Universități și școli bune? Astea sunt produse de lux, inventate de nemți și olandezi, pentru cei bogați. Numai un regim dictatorial precum cel alui Orban Viktor poate să silească poporul să lucreze la autostrăzi, noi suntem dedicați valorilor democratice. Până la urmă, de ce am mai intrat în UE? Nu pentru a primi gratis câteva miliarde?
De fapt, sensul existenței noastre a fost deturnat în ultimii 30 de ani și, mai cu seama, sensul integrării noastre euro-atlantice a fost deturnat în ultimii 30 de ani. Noi, românii, am intrat în Uniunea Europeană pentru a putea avea aici autostrăzi, căi ferate de mare viteză, centrale energetice, petrochimie și alte industrii importante. Ne-am ales în schimb cu aproape 5 milioane de oameni plecați să construiască autostrăzile altora și să producă mâncarea altora. Fiecare politician care s-a aflat la conducere în ultimii 30 de ani are partea să de vină, fiecare a știut și a tăcut.
Cum arată România astăzi? O țară care importă electricitate, deși are în pământ sute de miliarde de metri cubi de gaze, o țară care își importă carnea de porc, deși produce cel mai mult porumb din Uniunea Europeană. Cam așa arătăm.
Cineva a fundamentat științific până și degradarea care s-a instalat în mintea noastră. După un vârf al coeficientului de inteligență (IQ) atins în 1989, astăzi ne aflăm pe la nivelul anilor 70.
Suntem mințiți de 30 de ani că nu putem să ne dezvoltăm ba din cauza nemilosului deficit impus de FMI, ba din cauza Uniunii Europene. Trei generații de politicieni ne tot vând minciuni de treizeci de ani și au creat o mitologie oficială care acoperă toată țară într-o pânză de neadevăr. Ba că nu îi lasă acordurile stand-by, ba că nu îi lasă Comisia Europeană, tot timpul au inventat scuze, care mai de care mai penibile, pentru a nu face nimic și pentru a demola ceea ce funcționa.
Ni se vinde de către menestrelii de partid și de stat ideea prostească că avem, totuși, o clasa politică responsabilă, atașată de ideile euro-atlantice și că, de fapt ei au împlinit idealul intrării în NATO și UE. Hai să fim serioși! În NATO și UE au intrat și polonezii, și ungurii, și cehii, și slovacii și balticii, ba chiar și vecinii noștri bulgari. Dar cum se face oare că ungurii au construit peste 1.500 km de autostrăzi (de două ori mai mult decât noi), polonezii au construit peste 3.000 de km de autostrăzi (de patru ori mai mult decât noi), iar politicienii noștri se tot împiedică de gandacei când să facă și ei câteva sute de km de autostradĂ? Sau cum se face că ungurii produc de patru ori mai mult decât noi în petrochimie, polonezii de 15 ori mai mult decât noi, iar noi ne premiem austriecii care ne taie petrochimia? Așa că, dragi români, nu la FMI sau la UE trebuie să căutăm explicația subdezvoltarii noastre, ci la sutele de politicieni autohtoni, incapabili să priceapă ce țară au pe mâna și cum trebuie ea condusă.
Las, la final, o lista cu proiectele prioritare, care ar trebui finanțate de către orice guvernanți decenți, poate cineva o va citi vreodată:
– Autostrada Pitești-Sibiu, 1,5 miliarde de Euro
– Autostrada Comarnic-Brașov, 1,5 miliarde de Euro
– Autostrada Iași-București, 3 miliarde de Euro
– Drumul expres Craiova-Pitești, 800 de milioane de Euro
– Calea ferată de mare viteză București-Cluj Napoca, 8 miliarde de Euro
– Calea ferată de mare viteză București-Iași, 5 miliarde de Euro
– Calea ferată de mare viteză București- Craiova, 2 miliarde de Euro
– Trei institutee oncologice mari (București, Cluj-Napoca și Iași) și trei institute cardio-vasculare mari (tot la București, Cluj-Napoca și Iași), 2 miliarde de Euro
– Șase universități în primele 1000 din lume, 150 de milioane de Euro
– Exploatarea de către Romgaz a resurselor de gaze din Marea Neagră și generalizarea alimentării cu gaze pentru tot teritoriul
– Două noi centrale electrice pe gaze cu o putere instalată de câte 800 Mw și două noi reactoare nucleară cu o putere instalată de câte 1000 Mw.
Cu 20-25 de miliarde de Euro am putea avea o țară cu mult mai bună.
Petrișor Gabriel Peiu este doctor al Universității Politehnică din București (1996), a fost consilier al premierului Radu Vasile (1998-1999) și al premierului Adrian Năstase (2001-2002), subsecretar de stat pentru politici economice (2002-2003) și vicepreședinte al Agenției pentru Investiții Străine (2003-2004). Este coordonator al Departamentului de Analize Economice al Fundației Universitare a Marii Negre (FUMN).
Preluare: ziare.com
