Editura «Reîntregirea» din Alba Iulia a publicat în anul 2017 o carte cu un titlu foarte promiţător «Corectitudinea politică – o ideologie neomarxistă». Pentru ca cititorului să-i fie foarte clar că este vorba despre o abordare a corectitudinii politice de pe poziţii ideologice opuse marxismului cultural, cartea are subtitlul «Marxismul cultural – noua utopie».
Coordonatorii cărţii, care se vrea a fi o culegere de articole convergente, au fost Andrei Dîrlău şi Irina Bazon. Prefaţa a fost scrisă de Dan Puric, majoritatea articolelor sunt traduceri şi texte proprii ale coordonatorilor, acestora li se alătură câte un articol scris de Sorin Dumitrescu, Silvia Radu, Theodor Codreanu, Bogdan Stanciu, Ciprian Voicilă şi Paul Ghiţiu iar autorul postfeţei este Sorin Lavric. Mai multe dintre textele cuprinse în volum fuseseră publicate anterior pe internet.
Ţelul comun al coautorilor volumului «Corectitudinea politică – o ideologie neomarxistă» pare a fi acela de a-i prezenta cetăţeanului român cu convingeri creştine istoricul şi mecanismele procesului accelerat de dezcreştinare care s-a impus deja în lumea occidentală şi care se încearcă să fie impus şi în România. Subliniez că la majoritatea coautorilor nu am sesizat nicio intenție directă de a dezinforma cititorul, dar subliniez totodată că o informaţie extrem de importantă lipseşte cu desăvârşire din carte, şi anume: „CIA a transpus în practică în anii ’50 şi ’60 un program special al cărui scop a fost influenţarea intelectualilor de stânga necomunişti marcanţi din Europa Occidentală.” Această afirmaţie este teza de bază a cărţii «Who Paid the Piper? The CIA and the Cultural Cold War» (Cine a plătit spionajul? CIA și Războiul rece cultural) a jurnalistei Frances Stonor Saunders, dar pe internet pot fi găsite şi alte texte care o susţin (de exemplu acest articol).
Niciunul dintre coautorii volumului «Corectitudinea politică – o ideologie neomarxistă» nu a arătat că subcultura „droguri, sex, rock” a fost creaţia Congresului pentru Libertate Culturală (Congress for Cultural Freedoom) instituţie creată de CIA. Doar Theodor Codreanu a menţionat faptul că unul dintre reprezentanţii Scolii de la Frankfurt, Herbert Marcuse a făcut parte din OSS (Office of Strategie Service), predecesorul CIA, dar a prezentat inversat raportul de subordonare dintre serviciile secrete americane şi Şcoala de la Frankfurt: „Cu venirea lui Hitler la putere, Şcoala de la Frankfurt a fost nevoită să se mute la New York, introducând ‘teoria critică’ în spaţiul american, utilizată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial ca armă propagandistică împotriva Germaniei şi pregătind terenul pentru educarea Americii postbelice. Marcuse a făcut parte din OSS, iar Horkheimer şi Adorno au cucerit Hollywoodul. Revolta studenţilor din 1960 împotriva recrutărilor pentru Vietnam a fost un excelent prilej pentru îndoctrinare culturală marxistă”.
Theodor Codreanu nu cunoaşte sau ignoră faptul că Adorno și Horkheimer, „actori cheie în proiectul general de distrugere a culturii europene și americane”, au fost (şi ei) angajaţi ai Congresului pentru Libertatea Culturală. Concluzia referitoare la revolta studenţilor împotriva recrutărilor pentru Vietnam este falsă. Nu a fost vorba de îndoctrinare marxistă, ci postmodernă. Dacă ar fi acţionat pe fileră marxistă, studenţii ar fi pledat pentru revoluţie, pentru solidaritate cu victimele agresiunii imperialiste. Principiul „Make love, not war!” este necesar să fie judecat în contextul revoluţiei tehnologice care a modificat radical modul de a purta războaie – din anii ’50 ai secolului XX. Forţa unei armate imperialiste nu mai constă în numărul foarte mare al soldaţilor, ci în tehnologia militară avansată care înarmează eficient un număr relativ mic de soldaţi bine instruiţi. Studenţilor (reprezentanţilor clasei de mijloc) li se crează iluzia că refuzând serviciul militar ar sfida statul imperialist, dar de fapt acesta își poate purta liniştit războaiele de agresiune pentru că există suficienţi membri din pătura de jos a societății dispuşi să îşi rişte viaţa în speranţa că milităria îi va ajuta să-şi depăşească condiţia socială, precum şi un număr semnificativ de extremişti de dreapta dispuşi să plece la război din motive pur „patriotice”.
De fapt, principiile „Make love, not war!” şi „Sex and Drugs and Rock ’n’ Roll” sunt un echivalent al principiului „Daţi poporului pâine şi circ!”, considerat garant al păcii sociale în Roma antică.
Prin prisma informaţiei importante menţionate anterior şi necuprinse în volumul «Corectitudinea politică – o ideologie neomarxistă», cititorul poate ajunge la o concluzie radical diferită de cea oferită de ansamblul textelor cuprinse în acesta. Concluzia la care mă refer este următoarea: corectitudinea politică e o ideologie totalitară pusă în slujba oligarhiei financiare transnaţionale având o mască pseudomarxistă şi pseudofreudiană.
Autor: Gheorghe Cionoiu
„În ultimii 40 ani America a fost cucerită de o ideologie: Corectitudinea Politică. Unii o consideră o glumă. Nu e. E mortal de serioasă. Ea vrea să altereze regulile, să schimbe comportamentul, gândirea, cuvintele. Căci cine controlează limbajul controlează gândirea. Corectitudinea Politică e de fapt Marxism Cultural: marxism transpus din termeni economici în termeni culturali. El datează din anii 1920, de la Antonio Gramsci și György Lukács. În 1923 un grup de marxiști întemeia în Germania un institut dedicat răspândirii comunismului în occident. Ei îl combină pe Marx cu Freud… ” (William Lind)
„Cancerul este îmbolnăvirea nu a unui singur organ, ci deprimarea întregului metabolism. Ea este boală de tip degenerativ. Se spune că celula canceroasă este nemuritoare, adică moare omul și ea nu moare! Și tot astfel, printr-o analogie putem spune: comuniștii au murit, dar comunismul nu! Celula nemuritoare a comunismului trăiește și, iată, a născut alt cancer ideologic și alte biete victime! Aleargă acum celula nefastă, nestânjenită, pe corpul muribund al acestei umanități! Celula tânără rebelă a noii ideologii, țâșnită incredibil din cea defunctă, cu puteri înmiite, metastaziază lumea, devastând întreaga viață și ordine a societății. Și, precum sora ei malignă, nu respectă treptele dezvoltării normale, aruncând lumea în haos, dând totul peste cap și distrugând fulgerător toate centrele de comandă. Gândită bine, ideologia neo-marxistă a ‘politicii corecte’ a fost strecurată încet în doze homeopatice, pe terenul virgin al Americii, ca apoi ajunsă nestânjenită la maturitate, să fie revărsată pe corpul total lipsit de imunitate al occidentului, ca astăzi să ne pomenim cu ea agresivă, ispititoare în impostura ei vicleană, nocivă și cu efect letal în timp pentru gena normalității pe organismul sechelar al Europei de Est, cea devastată deja de ciuma comunismului până în prispa profund creștină a acestui neam românesc, ce și-a împletit parcă într-o surdă durere cumințenia firii cu permanenta nefericire.
(…)
Se vrea cu orice preț omul cel nou, înmormântat într-un veșnic prezent, întemnițat în cușca instinctelor sale atavice, fărâmă de neant ce nu va privi cerul nicicând, cărămidă de vid sufletesc ce singură se va zidi în Zidul cel Mare, ridicat între om și om, între om și sufletul lui, și – mai cumplit -, între om și setea lui de Absolut.
Și poate de aceea, cartea pe care o veți deschide este un mic și admirabil ghid pentru noi toți cei suferinzi de azi, ce ne poartă cu un remarcabil curaj prin jungla ‘civilizației’ contemporane, tăindu-i brusturii și făcând astfel potecă cinstită în lumea ucisă de nefasta ‘corectitudine’.
‘Diagnosis’ spune grecul! Adică ‘a vedea prin, a cunoaşte prin’; și nu altceva face și excelenta echipă de ‘medici sociali’, autorii acestui manual de conștiință neîntinată. Căci ei diagnostichează cu precizie, adică văd și mai ales întrevăd, dincolo de pojghița imposturii ‘noii democrații’ și de inerția omului contemporan, anesteziat de inflația de ‘drepturi’ și lipsit de orice îndatorire, cauzele noii maladii sociale necruțătoare, și mai ales câmpul ei de manifestare, total nestânjenit și atât de ocult încurajat.
Dar virtutea adevărată a acestei cărți nu constă numai în aceasta, ci cu mult mai mult în faptul că, în fața oceanului ideologic ce-a inundat planeta, peste valurile lui pregătite să zdrobească de stânci orice conștiință neîntinată, se-nalță, iată, mica barcă cu suflete cinstite, ce vâslește fără frică împotriva curentului, nădăjduind că, într-o bună zi, această lume naufragiată își va zări țărmul mult așteptat” (Dan Puric)
