De la „Mie îmi pasă” la „Degeaba”

Ţipătul lui Tudor Gheorghe

Menestrelul Olteniei, rapsodul, cobzarul, actorul, poetul, romanticul, revoltatul Tudor Gheorghe a povestit pentru Q Magazine  despre cum crede că va rezista poporul român.

De la «Mie îmi pasă» la «Degeaba»

Unul dintre cei mai iubiți olteni ai zilelor noastre este, cu siguranță, neica Tudor, care astfel se înscrie într-un onorabil top al oltenilor: nea Mărin (Amza Pellea), Eugen Ionesco, Constantin Brâncuși, Sabin Bălașa, eroina de la Jiu, Ecaterina Teodoroiu. Pe toți cei din această incompletă listă i-a unit peste timp ceva extraordinar: românismul.

Tudor Gheorghe nu a schimbat niciodată „macazul” artistic. Nu a vrut să fie în trend, nu a ținut vreodată să fie cool sau mișto, nu a vrut să înlocuiască o orchestră cu fete siliconate, care să dea de două ori din picioare pe scenă, doar pentru că asta cere publicul. Cu alte cuvinte, nu a coborât niciodată ștacheta. Spectacolele sale stau mărturie, nu vulgaritate, nu expresii la modă, nu strâmbături. Preferă să se însoțească și să se bazeze pe cei care au îmbogățit sufletul românesc și limba: Eminescu, Arghezi, Barbu, Bacovia, Sorescu, Vieru, Păunescu etc.

Cu puține zile înaintea nașterii pruncului Iisus, Tudor Gheorghe a încheiat la București turneul cu spectacolul care transmite cel mai dramatic mesaj exprimat pe o scenă de la revoluție încoace: «Degeaba 30».

Spectacolul are la bază un concert mai vechi al lui Tudor Gheorghe… Să-l lăsăm pe el să povestească:

„Cu mai mult timp în urmă am lansat un CD. Evident, a fost și un spectacol, intitulat Mie-mi pasă, care a trecut ușor neobservat la acea vreme. Am adunat toate poemele mele, scrise în perioada ’90-95, poeme inspirate din viața pe care o trăiam, din năzuințele și amăgirile de atunci. De la acel CD, realizat în memoria martirilor de la Timişoara şi a tuturor victimelor revoluţiei din decembrie 1989, a trecut timp și am observat cum visele, idealurile s-au năruit. Așa s-a născut Degeaba, la 20 de ani de la revoluție”.

 Când s-au dus și cum s-au dus
 Anii noștri chinuiți
 De-am ajuns din ce-om fi fost
 Un popor de răstigniți.

„Mulți mi-au reproșat titlul: că nu e însuflețitor, că nu e optimist. Ba chiar a venit la mine un distins parlamentar, pe care nu am să-l numesc, și cu grația firească, stilul și limbajul elevat, specifice unui parlamentar, m-a sfătuit prietenește să schimb titlul, pentru că totuși în țara asta s-a mai făcut ceva. L-am ascultat. După 5 ani am pus altfel titlul: Tot degeaba. Acest spectacol, Degeaba, este țipătul unei generații debusolate și debusolante, reprezentanţii căreia nu mai au încredere în potențialul creator, le este rușine să se mai numească români. Degeaba nu e despre supărarea că nu avem autostrăzi, nu e despre supărarea că nu avem trenuri mai rapide. Degeaba nu e despre starea materială, ci despre cea spirituală”.

 Prea rămânem indecent
 De apatici, de pustii,
 Văduviți de verbu-a vrea
 Părăsiți de verbu-a fi.

„Poate că acest Degeaba ridică o întrebare: Ce ne facem cu rafinamentul intelectual care a dispărut? Nu situația materială este dramatică! Gândiți-vă: noi, săracii Europei, la ultimul Black Friday am cheltuit 500 de milioane de euro. Oricât ar părea de surprinzător, marea problemă a românilor este pierderea spiritualității. Este ceea ce au pierdut încetul cu încetul de la revoluție încoace”.

 Ce-am greșit, când am greșit
 Să luăm tot de la-nceput
 Dau să-i cred pe cei ce spun
 C-am greșit că ne-am născut.

Când „urlă” o chitară rock, îngheți

„De-a lungul timpului, am primit foarte multe reproșuri în legătură cu acest spectacol. S-a spus că tataie vrea să cânte rock. Eroare. Nu cânt rock. Dar știi cum e: când plâng 20 de viori, te înfiori, când urlă o chitară rock, te îngheață. Și să știi că la Degeaba există momente în care publicul pur și simplu îngheață. Este extraordinar! Mă bucură foarte mult că aproape 70% din publicul meu este format din tineri. Primul sfert de oră a spectacolului este un omagiu celor căzuți în ’89. Nu se poate altfel! Jertfa acelora care s-au sacrificat în acel decembrie nu trebuie uitată, nu trebuie ignorată. Mi-aș dori să nu existe sentimentul că au murit degeaba”.

 Când te fură hoț străin,
 Plângi și-njuri, și-ți pare rău,
 Dar durerea-i mult mai grea
 Când te fură-un frate-al tău.

„Sunt un artist de nișă, care nu are legătură cu spațiul showbizului. Cred cu tărie că spectacolele mele sunt o formă de cultură, de educație, paralelă cu educația oficială. Mă mențin în zona asta, pentru că niciodată nu am făcut pasul către facil. În același timp, trebuie să mulțumesc mass-media: mi-a făcut un mare serviciu nedifuzându-mi spectacolele, pentru că – nu-i așa? – nu fac ceea ce, chipurile, solicită publicul. Nu am sponsori, nu am acoperire, dar lucrez cu cei mai buni. Gândiți-vă că pe scenă sunt cel puțin 80 de artiști: fie de la Filarmonica din Cluj, fie de la Orchestra Națională Radio etc. Cu toate că nu respect în totalitate rețeta marketingului, în momentul în care sunt anunțate spectacolele, biletele se epuizează rapid”.

 Oare cât va trebui
 Să mai treacă până când
 Vom ajunge unde-am vrut
 Să fim ce ne-am pus în gând?

„Mesajul acestui concert este dur, aș spune chiar agresiv. Este un spectacol care se salvează muzical, aș zice. Muzica este într-adevăr superbă. Este o formă de a aduce în atenție România profundă, cu tot ce are, bun sau rău, cu spaimele și cu ritmul ei interior. Nu degeaba spectacolul meu se încheie cu Au făcut copiii noștri dinți. Marea problemă este aceea că nu știu pe cine să muște și, dintr-o inconștiență totală, mușcă din bătrânii lor. Trist”.

 Sunt bătrâni, sunt umiliți,
 Unii s-au mutat în cer,
 Cei ce-au colindat atunci
 Printre gloanțe, Leru-i, ler.

„Românii au geniul supraviețuirii. Dintotdeauna l-au avut. Cu toate acestea, cred că ar fi timpul să învețe să-și apere ceea ce au, să se lupte pentru dreptatea lor. Așa cum au făcut-o cei din ’89 și mulți alții înaintea lor. S-a murit pentru libertatea de exprimare. Știm ce să facem cu ea?”

 Am uitat de ei, s-au dus,
 Ca și când nici n-ar fi fost
 Îi sărbătorim festiv
 Cu fanfară și vin prost.

Mă uit la clasa politică de azi. Am ajuns la o concluzie: politicienilor le poți spune orice. Nu-i atinge nimic. Singurul lucru la care reacționează sunt banii. Cum eu nu am pârghiile necesare…

Am speranța că tinerii care se duc și studiază la Harvard, la Oxford, la Sorbona vor veni la un moment dat înapoi și vor face ceea ce au făcut colegii lor de la 1848. Cred că speranță există. Probabil că trebuie și răbdare. Îmi doresc mult să nu mai fie nevoie să spun: Degeaba”.

 Anii noștri, ani pierduți
 Nu sunt mulți, dar sunt destui,
 Tot certându-ne-ntre noi
 Am rămas ai nimănui.

Versurile sunt din «Regret târziu» de Tudor Gheorghe. Poezia este inclusă în «Degeaba 30».

Tudor Gheorghe s-a născut la 1 august 1945 într-un sat din Dolj. Copilăria i-a fost marcată de un eveniment dramatic: tatăl, cântăreț la biserica din sat, a fost arestat ca legionar și trimis la Aiud. A urmat liceul la Craiova și apoi a venit la București, pentru a urma Institutul de Teatru și Cinematografie, pe care l-a absolvit în 1966. Rolurile de comedie sau dramă, jucate pe scena Naționalului craiovean, i-au adus afirmarea. Poezia, marea dragoste a artistului, i-a adus mari satisfacții. Primul său recital de poezie a fost „Menestrel la curțile dorului”, spectacol care a adus în atenție versurile marilor poeți români: Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu.