La 22 iunie 1941, România nu a atacat URSS, ci a răspuns agresiunii sovietice începută la 26-28 iunie 1940

„Istoriografia românească a declarat ziua de 22 iunie 1941 drept ziua în care țara noastră a început bătălia pentru eliberarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, teritorii care fuseseră răpite României prin ultimatumul sovietic de la 28 iunie 1940. Mai mult, istoriografia a reținut ordinul viitorului Mareșal Antonescu drept începutul unei bătălii juste, atât din punct de vedere moral, cât și juridic, pentru recuperarea unor teritorii pierdute prin forță și abuz. Cu toate acestea, în Rusia și în spațiul ex-sovietic, dar și în Occident, se susţine o variantă a istoriei în care România este portretizată ca un stat care a comis o agresiune împotriva unui stat suveran, asociindu-se în acest sens cu Germania nazistă”.

Prin actul de la 22 iunie 1941 România nu a fost stat agresor. Războiul sovieto-român s-a declanșat la data de 28 iunie 1940 și nu la 22 iunie 1941.

„Nu pot fi socotit agresor, fiindcă România era în stare de război cu U.R.S.S. din 1940 iunie, când Rusia a fost agresorul. Acceptarea ultimatumului nu a fost decât o retragere strategică și politică la care recurge orice țară, orice om, când este surprins fără sprijin și nu este în măsură de a se apăra” (Mareşal Ion Antonescu, 15 mai 1946).

„Împrejurările geopolitice ale raptului teritorial comis de U.R.S.S. împotriva României în iunie 1940 sunt de notorietate. Se impune însă ca acestea să fie amintite – fără a cerceta în profunzime mecanismul complex creat de diplomația Pactului din 23 august 1939 în scopul izolării complete a României – pentru a explica acel context încare s-au derulat evenimentele ce fac obiectul prezentului studiu. Pregătirile diplomatice începuseră cu multă vreme în urmă. Un moment „cheie” în evoluțiile politice a fost semnarea primului Protocol adițional secret la Pactul sovieto-german de neagresiune (23 august 1939), în cuprinsul căruia „Partea Sovietică accentuează interesele sale în Basarabia”.

Pe fundalul victoriilor germane în Franța, la 23 iunie 1940 – a doua zi după capitularea Franței -, Molotov îi comunică lui Schulenburg pretențiile Moscovei în legătură cu Basarabia și îi menționează că guvernul sovietic intenționează „soluționarea pe cale pașnică, însă este decis să întrebuințeze forța în caz că guvernul român refuză o înțelegere pașnică”. Pretențiile sovietice se extindeau „și asupra Bucovinei, care are o populație ucraineană”.

Concomitent cu activitatea diplomatică, U.R.S.S. desfășura ample dislocări de trupe la frontierele române, în ultima decadă a lunii iunie, în districtele militare Liov, Kiev și Odessa se aflau dislocate – conform datelor serviciilor de specialitate ale armatei române – 3-5 divizii infanterie, 10-11 divizii cavalerie, 10-11 brigăzi C.L., 9-10 brigăzi aviatice. Situația era de natură să îngrijoreze guvernul român, drept pentru care ambasadorul României la Moscova a primit instrucțiuni, în ziua de 26 iunie, să comunice ambasadorului Reichului că „în cercurile militare românești situația este considerată ca foarte serioasă, căci nimeni nu-și poate explica prezența a 24 divizii sovietice la granițele noastre și nici pregătirea efectuată pe teren de aceste trupe”, astfel de pregătiri nefăcându-se „decât în ajunul unor operații ofensive”.

Era vorba, în primul rând, de capacitarea spionajului și a diversiunii, în care forța militară sovietică se sprijinea pe ajutorul larg al minoritarilor din Basarabia. Cu consimțamântul Germaniei, Ribbentrop comunicase acceptul german la 25 iunie – și al Italiei, la 26 iunie, Molotov remite lui Gheorghe Davidescu, ministrul României la Moscova, după ora 22.00 prima notă ultimativă prin care „guvernul U.R.S.S. propune guvernului regal al României:
1. să înapoieze cu orice preț U.R.S.S. Basarabia;
2. să transmită U.R.S.S. partea de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta alăturată”, așteptând răspunsul părții române în cursul zilei de 27 iunie. În ciuda intenselor pregătiri ale sovieticilor – de altminteri, prompt sesizate de factorii responsabili români -regele Carol al II-lea nota în jurnalul său că știrea ultimatumului „m-a trăsnit ca o lovitură de măciucă și m-a revoltat în cel mai înalt grad”.

Dar consemnarea regelui trebuie interpretată ca o meschinărie ieftină, pentru că numai de surpriză nu se poate vorbi cu întregul siste democratic intern prăbușit și cu sistemul de alianțe căzut în fantasmagorie. Consultarea reprezentanților statelor Axei la București va genera ideea acceptării ultimatumului sovietic, idee ce se va adopta la Consiliul de Coroană,convocat în 27 iunie la orele 12.00, datorită conjuncturii externe complet nefavorabile României. Carol al II-lea notează referitor la aceasta: „Ceea ce face pozitia noastră mult mai gravă este că n-avem siguranța pe granițele Ungariei și Bulgariei și riscăm o situație foarte critică dacă vom fi atacati pe trei fronturi”.

Se impune a adăuga faptul că în aceeași zi guvernul maghiar înainta directorului Departamentului Politic German un memorandum în care se arăta că „Ungaria dorește sau mai degrabă intenționează să realizeze îndeplinirea revendicărilor ei justificate cu privire la România […]”.

Tot la 27 iunie ministrul Bulgariei la Berlin prezintă și el un memorandum prin care dorea să afle punctele de vedere ale guvernului german „cu privire la satisfacerea ulterioară a revendicărilor Bulgariei”. În consecință, guvernul român va formula un răspuns prin care „declară că este gata să procedeze imediat și în spiritul cel mai larg, la discuțiunea amicală și de comun acord, a tuturor problemelor emanând de la guvernul sovietic”.

Răspunsul român nu a fost de natură să mulțumească guvernul sovietic, în seara zilei de 27 iunie, Gheorghe Davidescu transmitea la București faptul că Molotov i-a comunicat lui Schulenburg că „guvernul sovietic nu este dispus a se prelungi termenul și că, în lipsa unui răspuns pozitiv, trupele sovietice își vor începe operațiunile la miezul nopții”, pentru ca în cursul nopții de 27/28 iunie să-i fie remisă cea de-a doua notă ultimativă prin care se cerea guvernului român ca „în decurs de 4 zile, începând de la ora 14.00, după ora Moscovei, la 28 iunie să se evacueze teritoriul Basarabiei și Bucovinei de trupe române”, acesta fiind simultan ocupat de Armata Roșie. De asemenea, se cerea ca încă din prima zi, 28 iunie, „trupele sovietice să ocupe următoarele puncte: Cernăuți, Chișinău, Cetatea Albă. Răspunsul părții române era așteptat „nu mai târziu de 28 iunie, ora 12.00 ziua”.

Sfătuit de miniștrii Axei să cedeze, izolat în plan intemational de intensa activitate diplomatică sovieto-germană, guvernul român a fost nevoit să accepte condițiile dure impuse de Moscova. Imediat după ora 14.00, în ziua de 28 iunie, trapele sovietice au trecut Nistrul ocupând – până la 3 iulie – Basarabia și nordul Bucovinei. Din primele zile de la prezentarea notelor ultimative au ieșit în evidență două aspecte. In primul rând a fost vorba de ritmul rapid de înaintare al trupelor sovietice, care atinseseră cu elementele motorizate râul Prut la 30 iunie, în loc de 3 iulie, ora 13.00, după cum se convenise. Trupele sovietice au avut o atitudine ostilă, deschizând focul, luând prizonieri și dezarmând unitățile române întâlnite, capturând material de război în valoare de 2.750.900.803 lei și sechestrind trenurile de evacuare. Un al doilea aspect a avut în vedere depășirea cadrului teritorial fixat pe harta care însoțea nota ultimativă – „un teritoriu din Vechiul Regat”.

Pactul Ribbentrop-Molotov

Ministrul român la Moscova i-a arătat lui Molotov că problema Herței „agravează considerabil situația, dat fiind că trupele sovietice au intrat adânc în teritoriul Vechiului Regat al României”. Molotov a replicat că problema va fi în atentia comisiei de la Odessa, deși „rezolvarea ei i se pare dificilă”. Ulterior – cu toate că Berlinul s-a declarat de acord cu nemulțumirea României – guvernul sovietic a precizat că „nu consimte la schimbarea liniei «acceptate» în Bucovina”. În consecință, derularea evenimentelor, așa cum a fost ea prezentată sintetic mai sus, permite formularea uneiconcluzii importante pentru încadrarea exactă a atitudinii României și a armatei sale în cursul perioadei 1939-1941:

Presiunile și acțiunile militare exercitate de Moscova s-au constituit într-un act de agresiune, asemănător celor împotriva Austriei și Cehoslovaciei, făcute de Germania, chiar dacă au fost acoperite de înțelegeri, acorduri și cedări în fața unui ultimatum. Gheorghe Tătărescu nota la l mai 1943:„Tactica Kremlinului a considerat în chip permanent chestiunea Basarabiei ca un izvor de agitație internațională,ca o problemă destinată să fie actualizată după nevoile politicii externe a Sovietelor. Guvernul Uniunii Sovietice recunoscuse totuși unirea Basarabiei în 1929, când semnează la Moscova Protocolul pentru punerea anticipată în vigoare a pactului Briand-Kellogg, care stabilea renunțarea la actele de război a statelor semnatare, și în 1933,când semnează la Londra pactele pentru definirea agresorului. El recunoscuse din nou unirea Basarabiei cu România prin intrarea Sovietelor în Societatea Națiunilor”.

Mult mai important este însă faptul că între 1918 și 1941, U.R.S.S. a încălcat în permanență legile internaționale, provocând 197 incidente de frontieră, cu deschiderea focului, omorând 31 de grăniceri români și rănind 22. In raportul înaintat de Corpul grănicerilor către Marele Stat Major în 1942 se sublinia: „Nu trebuie uitat și posteritatea (trebuie) să știe că, timp de 23 de ani, la frontiera cu Uniunea Sovietică nu a fost liniște, nici pace. Acolo, bravii grăniceri au înfruntat zi de zi provocările mârșave și atacurile lașe ale bolșevicilor”. În timpul procesului său, mareșalul Ion Antonescu a înaintat Tribunalului Poporului un memoriu (15 mai 1946) în care făcea și următoarea afirmație: „Nu pot fi socotit agresor, fiindcă România era în stare de război cu U.R.S.S. din 1940 iunie, când Rusia a fost agresorul. Acceptarea ultimatumului nu a fost decât o retragere strategică și politică la care recurge orice țară, orice om, când este surprins fără sprijin și nu este în măsură de a se apăra”.

Deși aserțiunea mareșalului era exactă, în coordonatele sale generale, ea se oprea totuși la jumătatea drumului. Și anume, agresorul a fost indubitabil U.R.S.S. În 1940, dar trecerea Nistrului din ordinul mareșalului, de data asta împotriva unui stat aflat în alianță cu Marea Britanie și sprijinit de S.U.A., dincolo de granițele statului, nu va putea fi niciodată calificată altfel decât ca agresiune. De altfel, României i s-a declarat război de către marile democrații occidentale numai după acest act. Până atunci, România era considerată țară ocupată, deși ea purta război, însă doar pe teritoriul Basarabiei.

Dar la fel de clară este și situația de stat agresat în care se afla România în 1940, prin încălcarea prevederilor Convenției pentru definirea agresiunii (Londra, 3 iulie 1933) și Convenţiei pentru definirea agresiunii, semnată între România, U.R.S.S., Cehoslovacia, Turcia și Iugoslavia, la 4 iulie 1933. România a ratificat convențiile și a depus instrumentele de ratificare la Moscova, la 16 octombrie 1933, primul,și la 17 februarie 1934, al doilea. Atât prima cât și a doua convenție stipulau la articolul 3: „Nici un considerent de ordin economic, politic, militar sau de altă natură nu poate servi drept scuză sau justificare pentru agresiunea prevăzută la articolul 2”, iar articolul 2, alin. 2, mentiona: „în consecință, va fi considerat drept agresor într-un conflict internațional, sub rezerva acordurilor în vigoare între părțile în conflict, statul care, primul, va comite una din următoarele acțiuni: […] 2. invadează cu forțele sale armate, cu sau fără declarație de război, teritoriul unui alt stat”. Anexele celor două convenții (cu text identic) detaliază astfel articolul 3: (semnatarii – n.r.) „Declară că nici un act de agresiune în sensul articolului 2 al zisei Convenții nu va putea fi justificat de vreuna din circumstanțele următoare:
A. Situația internă a unui stat, de exemplu: Structura politică, economică sau socială; lipsurile pretinse în organizarea administrativă; tulburări provenite din cauza grevelor, revoluțiilor, contrarevoluțiilor sau războiului civil.
B. Comportarea internațională a unui stat, de exemplu: Violarea sau pericolul de violare a drepturilor sau intereselor materiale sau morale ale unui stat străin sau ale cetățenilor săi; ruperea relațiilor economice sau diplomatice; boicoturi financiare sau economice, controverse cu privire la obligațiile economice, financiare sau de altă natură fată de statele străine; incidente de frontieră care nu formează nici unul din cazurile de agresiune prevăzute în articolul 2”.

Citind cu atenție ambele note ultimative trimise României de către U.R.S.S. se poate constata ușor încălcarea acestor convenții; termenele fixe de reactie, tonul dur și trecerea la acțiuni diversioniste, provocări și propagandă pentru război s-au constituit în amenințare cu folosirea forței, iar prin depășirea prevederilor înțelegerii convenite sub amenințare, în folosirea efectivă a forței, ocuparea de teritoriu străin și agresiune. În această privință, mareșalul Antonescu avea perfectă dreptate, „în dimineața zilei de 29 iunie, când rușii au intrat în Herța, comandantul garnizoanei, căpitanul român Boroș, și-a permis să atragă atenţia că sunt într-un teritoriu din Vechea Românie neprevăzut în ultimatum. Această «mare îndrăzneală» pe care și-a permis-o bravul căpitan Boroș a fost «răsplătită» de către ruși cu omorârea lui, a încă doi ostași și cu rănirea gravă a sublocotenentului Dragomir. […] În legătură cu acest moment, din telegrama nr. 5 871 a Armatei a 3-a expediată la data de 29 iunie 1940, ora 10, mai aflăm că rușii la ora 12 așteptau răspunsul comandantului de corp de armată de la Cernăuți, unde fusese trimis un car de luptă după ordine noi”. Mai mult decât atât, în afară de ocuparea tinutului Herța, care nu era prevăzută în ultimatum, Uniunea Sovietică a trecut și la alte agresiuni armate, după termenul așa-numitului acord: „Demersurile făcute de guvernul român la Moscova pentru a obtine retragerea trupelor sovietice din localitatea Herta, ocupată de tancurile sovietice la 29 iunie 1940, au fost respinse de sovietici”.

În timp ce la București se făceau eforturi diplomatice pentru retragerea liniei de demarcatie în această localitate, trupele sovietice din zonă încercau zilnic să ocupe noi teritorii din nordul Moldovei și în sudul Bucovinei, dând naștere la numeroase incidente, așa cum au fost cele din Covul de Sus și Sadău sau cele din sectorul Siret-Tereblecea-Sinăuţii de Jos – Dersca. Trupele sovietice au provocat un incident între 26 – 28 octombrie 1940, în urma căruia s-au instalat în ostroavele Salangic, Dalerul Mare și Dalerul Mic, la sud de brațul Chilia. Ocuparea acestor ostroave a avut loc în urma unor scurte lupte în care sovieticii au atacat cu forte superioare și în care românii au avut morti și prizonieri.

La 5 noiembrie trupele sovietice au ocupat ostrovul format din brațul Măsura și canalul Gura Stari-Stambul care controla ieșirea la Mare”. Dar chiar documentele sovietice tratează ocuparea teritoriilor românești drept act de război: Raportul acţiunilor trupelor Frontului de Sud la eliberarea (sic!) Basarabiei și Bucovinei de Nord, întocmit de mareșalul Timoșenko, la capitolul V se prevedea: „înștiințarea trupelor despre punerea în stare de război a fost făcută de către Statul Major al Regiunii în răstimp de 15 minute prin consiliile militare ale armatelor și prin comandantii marilor unități și unităti subordonate nemijlocit. Direcțiile privind concentrarea trupelor spre linia frontierei aufost date pe 10.6.40 de la orele 15.04 până la 21.45 […].

Prin semnarea Actului final de la Helsinki (1975) și a celui al Conferinței de la Paris (1990), România a recunoscut statu-quo-ul frontierelor, dar încadrarea juridică a agresiunii U.R.S.S. împotriva României are importanță pentru a delimita exact în timp raportul agresor-agresat, astfel că istoriografia românească este îndreptățită să afirme că războiul sovieto-român s-a declanșat la data de 28 iunie 1940 și nu la 22 iunie 1941. Perioade lungi de non beligeranță între inamici, între agresiune și ripostă au mai existat în istoria modernă a războaielor, în funcție de capacitatea celui agresat de a riposta. Japonia a atacat U.R.S.S. în 1938, iar aceasta a ripostat în 1945, pentru că, dacă nu se acceptă acest interval, înseamnă că, la 8 august 1945, U.R.S.S. a încălcat prevederile Tratatului de neutralitate încheiat la 13 aprilie 1945 cu Japonia și a efectuat un act de agresiune, ceea ce ar face din Insulele Kurile în mod clar un teritoriu japonez ocupat ilegal de Rusia! În privința stării de beligerantă instaurate la sfârșitul lunii iunie 1940 între U.R.S.S. și România, Convenția privitoare la deschiderea ostilităților – Haga, 18 X 1907 – articolul l precizează: „Puterile contractuale recunosc că ostilitățile între ele nu trebuie să înceapă fără un avertisment prealabil neechivoc, ce va avea forma unei declarații de război motivată, fie aceea a unui ultimatum cu declarație de război condiționata”. Rusia era parte semnatară a acestei convenții”.

Fragment din volumul «Armata, Mareșalul și evreii», ediția I, Editura Rao, 1998, autor Alex Mihai Stoenescu

Loading...
loading...

6 COMENTARII

  1. Din cuprinsul articolului nu răzbate nici un cuvințel despre ”aliații” occidentali ai României, din acea vreme, preocupați strict de propriile lor interese atunci când au avut loc rapturile teritoriale în urma ultimatumurilor din 26-28 iunie ale URSS-ului. Nu ne place să recunoaștem că Occidentul a tăcut mâlc și-a încuviințat furtul teritoriilor, același Occident care a sprijinit ascensiunea lui Hitler. La 22 iunie 1941 Antonescu a dat ordinul pentru începerea războiului și recuperarea teritoriilor românești – pierdute în urma Dictatului de la Viena și a Pactului Ribbentrop-Molotov – ca urmare a promisiunii ”marelui” fuhrer de retrocedare a lor, reușind chiar să le obțină pentru scurt timp. Spun scurt, pentru că soarta războiului a fost decisă la Stalingrad, unde sovieticii au rezistat eroic peste 800 de zile și-au ”plătit” tributul cu peste 22 de milioane de morți ca astăzi să ne bucurăm de libertate, atât cât este ea, fără svastică și lagărele ”educaționale” spre care te încolonai în marș forțat către camerele de gazare dacă nu mai erai apt pentru muncă. Că trăim sub o dictatură mult mai nocivă decât a fost în trecut, iarăși se trece sub deplina tăcere și uitare! Scoatem din context fix ceea ce ne convine, tocmai acum când Federația Rusă se pregătește să celebreze 75 de ani de la Marea Victorie, tocmai acum când astăzi se marchează la ei Ziua Memoriei și a Durerii! România a uitat să-și cinstească eroii neamului, ori să-și sărbătorească evenimentele memorabile, pentru că patriotismul e considerat rușinos și demodat și pentru că am ajuns ”bufonii regelui” în statutul livrat de occidentalii care ne-au vândut ori de câte ori li s-a ivit prilejul: acela de colonie sub ocupație militară străină.

  2. „Toate bune ssi frumoase”(cum se zice!) numai ca aceasta carte este doar un punct de vedere si chiar anumite rastalmaciri ale istoriei apar in ea, realitatea este ca autoproclamatul maresal antonescu s-a lasat extrem de usor imbatat de charisma lui Hitler, probabil se credea -se vedea- si el un Mare Duce(de Romania), precum modelul-aparent- Benito Mussolini si -cred ca deloc intamplator- amandoi au avut o soarta crunta…Mai jos un text(comentariu) de pe „Flamura Verde:, de la articolul „Abuzuri Staliniste…”21/10/2012 la 01:47
    De acord ca exista si au existat abuzuri-chiar grave- implicand toate partile, insa mi se pare ca noi, romanii, am ajuns un popor de plangaciosi, care nu facem nimic sa ne maturizam, tot timpul gasim vinovati pe altii, si tipam impotriva rusilor, a bolsevismului, a faptului ca nu au venit americanii, ca ungurii ne saboteaza, ca tiganii sunt hoti si evreii* conspira permanent, asa si pe dincolo, etc.etcetera.
    Adevarul este ca ne meritam total soarta si ar trebui sa multumim lui Stalin ca nu ne-a desfintat complet si ne-a lasat sa existam ca natie(oricum, ne vor desfinta „conducatorii”, get-beget romani, cei de azi),cred ca este timpul sa spunem lucrurilor pe nume:
    la 1914 cand a inceput PRM, Romania (desi regele era german ) a facut o alegere responsabila si a intrat in razboi de partea Rusiei, care imediat a sarit in ajutorul Serbiei** atacata de imperiul austro-ungar, cu care-aproape simultan- s-a aliat Germania.
    Pentru acest lucru, dupa razboi, marile puteri redau Romaniei drepturile naturale asupra Transilvaniei, Basarabiei si Bucovinei, parte din ele pierdute-mai tarziu- cu ocazia celui de al doilea razboi mondial, ca urmare a unei aliante total iresponsabile, de data aceasta cu Germania si nu din cauza regelui (progerman, sa zicem) ci din cauza unui alt roman „verde”!
    Ma intreb cat de tampit sau ignorant trebuie sa fi fost auto-numitul maresal antonescu, sa nu se uite si el pe harta sa vada impotriva cui porneste la razboi (iunie 1941, luna cand Germania declara razboi Rusiei, desi in 1939 au impartit Polonia), desi Rusia a facut presiuni pentru o alianta cu Romania;
    -oare nu stia din istoria recenta (traita de el) ca Rusia a fost forta principala (din primul razboi) care a infrant Puterile Centrale si a facut si un gest frumos sarind imediat in ajutotul Serbiei ?
    -oare nu stia si el din istoria mai veche ca Rusia este o tara imbatabila, mai ales pe propriile teritorii, dovada fiind decimarea absoluta a celei mai mari armate paneuropene(Grande Armee) a lui Napoleon, chiar daca ajutati de iarna ruseasca, dar -oricum- tot ruseasca?
    -oare nu stia ca Rusia este o tara industrializata (la acel timp: producea ceasuri de mana si autoturisme, radiouri, armament, etc.,etc.) in timp ce noi eram eminamente agrari?
    – si (nu neaparat ultimul argument) de ce sa pornesti razboi impotriva unui vecin, mai ales atat de mare si puternic ?(Nici macar USA nu a mai atacat Cuba prosovietica, tocmai pentru ca , cu un vecin nu trebuie sa te lupti).
    Toate analizele duc la concluzia ca noi am fost agresori impotriva Rusiei si ca ne meritam soarta, insa intotdeauna pentru noi , istoria incepe dupa 1945, cu bolsevismul importat, sau impus, insa asta este natura lucrurilor, invingatorii fac cartile si impart rolurile, iar noi, am fost -cu dea sila- acceptati la masa invingatorilor, nici macar pe jumatate, norocul nostru a fost ca regele Mihai a facut o inteleapta alegere, chiar daca in ceasul de pe urma, si a salvat -realmente a salvat- natia romana de la exterminare.
    Revenind, da, din toate partile si impotriva a toate partile au existat abuzuri, insa decaderea actuala si fara precedent a Romaniei se datoreaza suta la suta „conducatorilor” care sunt romani nascuti si crescuti in aceasta tara, pe care o vor distrusa.

    * Niciodata in Romania nu au trait mai mult de 1,5 milioane de evrei(adica sub 10% la acel timp) la ora actuala, mai putin de 30 mii; la acel timp, sub 3 milioane locuiau in URSS si aprox. 2 milioane in Polonia
    ** asa cum in 1989 a facut USA cu Kuweit, la invazia savarsita de Iraq, si nu prea multe tari au avut de comentat

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here