„Ne-am ţinut de cuvânt – n-am mai spus niciodată că ne este foame…”

5

O istorie a gulagului, văzută de un copil de şase ani

Ne-a trecut pragul redacţiei doamna Antonina Grecu din satul Văleni, raionul Cahul. A venit cu o geantă plină de documente şi cu sufletul încărcat de amintiri, pentru a ne povesti propria istorie a gulagului. Avea doar şase ani, când a fost deportată împreună cu sora Mila şi părinţii săi Anton şi Teodosia Galeţchi din satul Donduşeni, raionul Donduşeni. Pe tatăl său l-au luat din trenul care îi ducea spre Siberia şi de atunci nu l-a mai văzut niciodată. Peste un an, în Siberia, a îngropat-o şi pe mama, care nu a putut suporta frigul, foamea şi nedreptatea exilului. Au trecut 70 de ani de la deportările din 1941, dar grozăviile trăite de copilul de atunci nu le poate uita nici astăzi… Vă avertizăm că e o cutremurătoare poveste, capabilă să scoată lacrimi şi din inima cea mai seacă… 

Actul Unirii face victime printre fraţii Galeţchi 

Antonina Grecu, născută Galeţchi, crede că toate nenorocirile s-au abătut asupra familiei lor în 1940, cu mult înainte de primul val de deportări. Fratele mijlociu al tatălui ei, Nicolae Galeţchi, a fost prima victimă a invaziei sovietice – l-au luat din sânul familiei noaptea, l-au urcat într-o maşină neagră – „ciornîi voron” – şi l-au dus în Rusia unde l-au împuşcat ca pe un criminal… Unchiul Alexandru, fratele mai mare al tatălui ei, plecase, prin 1917, să facă serviciul militar în marina rusă, la Sevastopol, iar prin 1940 a fost împuşcat. Un alt frate al lui taică-său, a fost Simion Galeţchi, deputat în Sfatul Ţării care a votat Unirea… Anume pe el îl căutau cu lumânarea sovieticii, dar, pentru că se afla în România, toate poliţele le-a plătit pentru votul său în Sfatul Ţării familia, cu cei cinci copilaşi rămaşi la Donduşeni, şi fraţii săi, inclusiv tatăl Antoninei, Anton Galeţchi, şi el împuşcat de sovietici. Ulterior, când s-a întors în sat, a fost lichidat şi fostul deputat…

Iunie 1941, Donduşeni…

„Încă din primăvară, aveam nişte stări psihice teribile. Se întâmpla să pornesc spre casa bunicii sau a altor rude şi, fără motiv, să încep a plânge în hohote. Nimeni nu mă putea opri din plâns. Poate că intuiţia mea de copil îmi şoptea ceva despre ceea ce avea să ni se întâmple, poate că în aşa fel îmi plângeam cărările pe care nu mai aveam să umblu după 12 iunie?”, povesteşte Antonina Grecu.
De când veniseră ruşii, în casa lor se instalase sovietul sătesc, iar ei trecuseră cu traiul în „sărai”. În faţa casei se întindea un covor verde de troscot, mândria gospodăriei. Vara lui ’41 începuse cu ploi care nu se mai sfârşeau. Iar de la o seamă de vreme, la sovietul sătesc erau invitaţi în fiecare noapte să facă de serviciu câţiva căruţaşi cu trăsurile lor. Nimeni nu ştia de ce şi pentru ce sunt prezenţi acolo la ceas de noapte, li se spunea doar că trebuie să facă „de corvoadă”. „Căruţele se opreau de-a dreptul pe troscotul din ogradă, acoperindu-l de noroi. În gospodăria noastră covorul de troscot îşi avea rostul său – în fiecare iarnă mama ţesea kilometri de pânză, iar vara le ghilea şi le întindea pe troscot, să se usuce la soare… Din cauza troscotului, în ajunul deportărilor, a izbucnit o ceartă între părinţii mei. Mama îl dojenea pe tata, că de ce nu intervine, de ce lasă căruţele să-i intre în ogradă şi să-i strice troscotul. Acum unde va mai putea ea întinde pânzele ghilite?! Iar tata, după ce a ascultat-o cu răbdare, i-a spus: „Tudosâe, n-o să-ţi mai trebuiască ţie vara asta troscotul, lasă-i să-l calce!”.

Mintea de copil şi soldaţii de lângă poartă

„Nu înţelegeam prea multe la cei şase ani ai mei. Probabil, tata ştia rostul acelor căruţe, ştia că vom fi deportaţi, dar nu s-a ascuns, n-a fugit, a rămas cu noi până în ultima clipă. Atunci însă, văzând că mama îl ceartă pe tata, m-am băgat în vorbă şi i-am luat apărarea tatei, ba chiar am îndrăznit să-i spun mamei şi nişte cuvinte nelalocul lor. Când m-a auzit tata, şi-a scos cureaua, gata să mă bată. Eu, atunci – ţuşti sub un o taburet! – nu m-a ajuns cureaua, dar m-am supărat foc pe părinţii mei, ei nu mă bătuseră niciodată, şi le-am spus că gata, plec de acasă. Mi-am luat furca de tors, fusul, câteva hăinuţe. Pâine nu aveam în casă, fiindcă era vineri şi mama abia urma să coacă. Am luat o străchinuţă de lapte cu tăiţei şi m-am dus la nănuţa Catinca şi nănuţu’ Nicolae Galeţchi, un unchi de-al lui tata. Am mâncat cu dânşii, le-am spus că de acum o să fiu fata lor, că m-am supărat pe părinţii mei şi nu mă mai întorc acasă. Ne-am culcat, dar nu-mi venea somnul, iar pe la o jumătate de noapte am început a plânge şi a-i ruga să mă ducă înapoi acasă. Nănuţa m-a luat de mână şi, când să ieşim pe poartă, ca din senin apare un soldat şi ne întreabă: unde plecăm? Nănuţa i-a lămurit totul. Când ajungem la noi la poartă, vedem şi acolo doi soldaţi. Am intrat în casă, m-am culcat la locul meu, dar nu am mai putut adormi. Cum numai aţipeam un pic, un soldat bătea în fereastră şi întreba: „Anton Galeţchi doma?”. Tata răspundea că da, e acasă şi soldatul iar dispărea, apoi revenea şi întreba din nou…”.

Ceasul cel rău

Tatăl ei nu a fugit, nu s-a ascuns, a aşteptat resemnat ceasul cel rău. Pe la ora două de noapte, cei doi soldaţi au bătut deja la uşă, bărbatul le-a deschis, soldaţii i-au citit ordinul despre deportare şi le-a spus tuturor să se îmbrace şi să iasă afară, la căruţă. „Mama şi sora au început a răcni, nu mai ştiam ce să facem. Ne-au dat voie să luăm cu noi haine, mâncare, nu mai mult de 60 de kilograme. Cred că nici n-am luat nimic cu noi, pentru că în tren nu am mâncat vreo câteva zile. Doar două perne, câteva ţoale, un iorgan… Au rămas acasă covoare, perne, valuri de pânză ţesută de mama, cai, vaci, porci, păsări…”.

„Nici tătarii, nici turcii nu procedau aşa!”

Când au fost scoşi din casă, cu patul automatului mânaţi din spate, i-a cuprins o groază, soră cu moartea. Satul era ca după cutremur: câinii lătrau, cocoşii cântau, găinile cotcodăceau, se auzeau răcnetele copiilor şi ale femeilor. Era sfârşitul lumii, nu altceva! „Eu şi acum când aud cânii lătrând şi cocoşii cântând îmi pare că iată, iată o să bată la uşă cei doi soldaţi şi o să se repete toată tragedia…”. I-au urcat într-o căruţă şi i-au dus la gara feroviară din Târnova. Ar fi putut să-i ducă la gara din Donduşeni, dar drumul trecea prin hârtoape, s-au temut să nu fie atacaţi, să nu încerce cineva să-i scape pe deportaţi. Drumul direct spre Târnova trecea prin pădure, nu au mers nici pe acolo. „Am făcut înconjurul a două sate – Frasini şi Scăieni – până am ajuns la gara din Târnova. Marea nenorocire se abătuse şi asupra familiei lui Simion Galeţchi, fratele tatei, fost deputat în Sfatul Ţării. El rămăsese în România, când s-a închis graniţa după cotropirea Basarabiei, în 1940. În sat se aflau soţia cu cinci copilaşi, dintre care fiica mai mare, Veronica, avea numai 15 ani, iar copiii mai mici, Iuliu şi Aurel – între doi şi trei anişori. Ca şi pe noi, i-au scos din casă în dricul nopţii – ce vină aveau cei cinci copilaşi în faţa invadatorilor? Cred că nici tătarii, nici turcii nu procedau aşa!”

Cu mult înainte de 1940. Familia Galeţchi – părinţii (în centru) şi cei patru fraţi împreună cu soţiile lor

Cum l-am pierdut pe tata

La gara din Târnova au fost duşi împreună cu verii lor, copiii fostului deputat din Sfatul Ţării, Simion Galeţchi. I-au încărcat în trenuri marfare. Fiecare vagon era păzit cu străşnicie de soldaţi. Mama doamnei Antonina era de baştină din Târnova, rudele ei au aflat şi au venit cu toţii, părinţi, fraţi, surori să-i vadă şi să-i petreacă. „Ţin minte, mătuşa Zinovia, sora mamei, a adus o pâine mare şi l-a rugat pe soldatul de la vagon să ne-o transmită. Acela, pe semne, se nimerise un om bun la inimă, cu patul armei a rupt pâinea în două şi ne-a dat-o printre gratiile de la fereastra vagonului. Din Târnova ne-au dus înspre Bălţi. Nu ştiu cât am mers, dar ţin minte că tata nu mânca ce ni se dădea la câte vreo gară – turna mâncarea în WC-ul din vagon. Într-o zi, la una din gări, în vagon au intrat doi soldaţi şi le-au ordonat tuturor bărbaţilor să-şi ia câte ceva din haine şi să-i urmeze. Chipurile, pe bărbaţi îi duc cu alt transport, ca să ajungă mai repede, să reuşească să ne construiască nouă case până vom ajunge în Siberia cu toţii… A fost ultima dată când l-am văzut pe tata. Mai mult n-am auzit nimic de el”. Prin anii ’90 a scris la Securitate în speranţa că va afla măcar ceva-ceva despre tatăl ei, Anton Galeţchi. I-au răspuns că a fost împuşcat la 18 aprilie 1942, în orăşelul Ivdel, regiunea Kursk, „za uceastie v contrarevoluţionnoi partii” (pentru că a fost membru al unui partid contrarevoluţionar). Fusese cuzist, precizează dna Antonina, membru al unui partid cu acte în regulă în România. Doar că nu era comunist.

„Moartea noastră intra în planurile lor”

Au trecut multe zile până au ajuns la destinaţie – s. Jirnova, raionul Pîhtovka, regiunea Novosibirsk, o localitate înconjurată de păduri şi mlaştini, unde călca picior de om numai iarna, când mlaştina era îngheţată. Era un sat al deportaţilor din toate timpurile – ţariste, sovietice. „Când am ajuns noi, războiul de acum începuse, în sat am găsit numai femei, copii şi bătrâni. Ne-au distribuit pe la casele localnicilor, unde am stat până în vara anului 1942. Condiţiile de trai erau insuportabile – vara ne mâncau ţânţarii, musculiţele şi tăunii, peste tot mişunau şerpi. Aşa şi auzeai zilnic, ba pe unul, ba pe altul că a fost muşcat de vipere. Iarna gerul depăşea 40 de grade. Noi nu aveam nici haine, dar nici nu eram obişnuiţi cu asemenea geruri. Ce mai luasem de acasă, mama le schimbase pe mâncare. Pe femei le duceau la lucru, la sovhoz. Îmi amintesc că odată le-au dus la vânturat seminţe de in. Când terminau lucrul, le controlau să nu fure cumva vreo mână de seminţe. La una dintre femei au găsit în încălţăminte nişte seminţe de in şi au judecat-o pentru furt, i-au dat câţiva ani de închisoare. Numai aşa a scăpat săraca cu zile, pentru că toate celelalte femei din Jirnova au murit – care de frig, care de foame. Cred că moartea noastră intra în planurile invadatorilor, deoarece dintre toţi bărbaţii ridicaţi în 1941 nu s-a întors niciunul, iar femeile şi copiii aproape toţi au murit”.

Cum a învăţat să nu plângă de foame…

„Nu pot uita un moment din iarna anului 1942. Trăiam la o femeie cu doi copii, al cărei soţ fusese luat pe front. Afară omătul era mare, ger cumplit. Stăpâna cu cei doi copii dormeau pe cuptor, iar noi cu mama – la podea. Era noaptea târziu când eu cu sora am început să plângem de foame, pentru că mama nu mai avea nimic de schimbat pe hrană. Biata mama, nici ea nu mâncase nimic. Pe la miezul nopţii, nemaiputând suporta plânsetul nostru, a ieşit din casă, îmbrăcată uşor pe un viscol crâncen, pe acolo i se zice „purga”. Ajunsese la capătul răbdării – fugea pe câmp, prin omăt, iar noi cu sora alergam după ea, plângeam şi o rugam să se întoarcă. Îi promiteam că niciodată n-o să-i mai cerem de mâncare, numai să se întoarcă. Probabil, mamei i s-a făcut milă de noi, ori s-a temut că vom îngheţa în vreun sul de omăt, aşa că, după multe rugăminţi şi lacrimi, ne-am întors cu toţii acasă. Drumul înapoi a fost extrem de greu, deoarece ninsoarea acoperise în întregime cărarea spre casa şi am rătăcit mult prin noapte până am găsit-o. Ne-am ţinut de cuvânt – n-am mai spus niciodată că ne este foame…”. Numai că după această noapte, fie din cauza răcelii, fie din cauza foamei, mamă-sa s-a îmbolnăvit. Când s-a încălzit puţin timpul, nu se mai putea ridica de la pat, i se umfla tot corpul, îi apăreau răni, din senin. În septembrie 1942 s-a stins din viaţă. A fost îngropată de copii, în Siberia.

Cum am scăpat de moarte

„Toată vara am trăit într-o fierărie a sovhozului, cu mătuşa Catinca şi copiii ei. Dar prin iulie a decedat şi mătuşa Catinca, apoi au murit cei doi copii mai mici ai ei, Iuliu şi Aurel. Sora mea mai mare şi fiica mai mare a mătuşii Catinca erau duse la tăiat pădure, la 15 ani te scoteau de acum la lucru. Cum am scăpat şi nu am murit de foame? Printr-o minune. Când s-a mai topit omătul, găseam prin curţile băştinaşilor cartofi îngheţaţi, îi coceam şi îi mâncam. Când au apărut verdeaţa, frunzele de pe copaci, fierbeam orice buruiene şi le mâncam. Ne umflam de atâtea buruiene. Mai găseam frunze de sfeclă, coacăză, zmeură, fragi şi altele ce mai cresc prin Siberia. Aşa am scăpat de moarte…”.

Şi au ajuns copii ai străzii

Au rămas de capul lor Antonina, de vreo şapte ani, şi verişorii Gabriel şi Petrică, copiii lui Simion Galeţchi, fostul deputat în Sfatul Ţării. Umblau cu cerşitul, îi primeau să stea cu copiii mici prin unele familii, le mai dădeau ceva de mâncare. „Eram flămânzi, vagabonzi, plini de râie şi păduchi, dezbrăcaţi şi desculţi. Aşa am ajuns în iarna anului 1942 – copii ai străzii. Cum să supravieţuim? Umblam toată ziua prin sat, să ne încălzim, urmăream unde iese fum din baie şi seara mergeam să dormim acolo, pentru că toţi gospodarii din Siberia aveau băi şi nu le încuiau noaptea”. În 1943 i-au adunat pe toţi copiii vagabonzi la un orfelinat din Pîhtovka. Nu erau condiţii prea bune nici aici, dar pe timp de război aveau cel puţin un acoperiş deasupra capului. Oricât de prost, totuşi îi hrăneau – borş cu varză, brânză uscată, conserve „americane”din ajutoare umanitare…

Cum am ajuns în Moldova

„Deşi erau printre noi şi mulţi copii de moldoveni – fraţii Spânu din Râşcani, Dora şi Nicanor Dascălu din Otaci – uitasem cu toţii limba română. Când cineva dintre moldoveni făcea de serviciu la bucătărie şi trebuia să ne cheme la masă, băieţii strigau: „Lingura şi strachina, mămăliga gata!”. Numai aceste cuvinte le mai ţineam minte. Prin anul 1947, bunica de pe mamă, din Târnova, a aflat unde suntem noi. O vecină rusoaică a ajutat-o să scrie o cerere la nu ştiu care minister şi am fost găsiţi la orfelinatul din Pîhtovka. De acolo, un educator – Alexandru Petrovici Kukuşkin – ne-a adus pe mine, pe Petrică şi Gabriel Galeţchi la Donduşeni, pe o altă fetiţă la Maramonovca, iar pe Polea Bedrikoveţkaia, o altă minoră, la Cernăuţi. Eu m-am întors la Târnova prin iunie 1947, în toiul foametei. Iar Petrică şi Gabriel, verii mei, au rămas la rude la Donduşeni”.

Bietul Gabriel a fost deportat din nou, în 1949

„Bietul Gabriel! După ce şi-a pierdut părinţii în prima deportare, s-a întors în familia ultimului frate al lui tata – unchiul Andrei. Dar în 1949, la cea de-a doua deportare, a fost ridicat din nou, de data aceasta împreună cu familia unchiului Andrei! A îndurat din nou Siberia, aceleaşi lipsuri şi necazuri. S-a reîntors acasă după legea lui Hruşciov, dar de acum era foarte bolnav şi n-a mai trăit mult – a murit tânăr şi singur…”.

Chinurile din Siberia m-au făcut tare

Iată prin ce am avut eu de trecut, cam de pe la şase anişori. Şi încă atâtea aş mai avea de povestit! Chinurile din Siberia m-au făcut să fiu tare. Poate fiindcă am crescut printre străini, fără milă şi căldură părintească, în Moldova m-am căsătorit cu un bărbat din satul Văleni, care avea patru copii minori. Eu aveam din prima căsătorie o fetiţă, la Văleni am mai avut împreună doi feciori, aşa că am crescut în total şapte copilaşi. Soţul a murit în 1978, pe cei mai mici copii i-am ajutat singură să termine universitatea. Din cei deportaţi din neamul Galeţchi am supravieţuit doar eu, verişoara Veronica, stabilită lângă Taşkent, care are peste 80 de ani; şi patru fiice ale lui Andrei Galeţchi. Sora mea a trăit în Jirnovka până în 1959, când s-a întors în Moldova, iar acum câţiva ani a decedat…

În memoria părinţilor mei păstrez troscotul din faţa casei, care mi-a devenit buruiana cea mai dragă. Nu doresc nici puiului de şarpe să treacă prin ce am trecut eu la şase ani. Poate că şi copiii de astăzi se confruntă cu greutăţi şi probleme, dar măcar nimeni nu-i scoate din casă, în dricul nopţii, pentru a-i duce într-o direcţie necunoscută…”.

Preluare: timpul.md / Autor: Tatiana Corai

Loading...
loading...

5 COMENTARII

  1. Dezastrul care a măcinat „lumea civilizată” a fost creația bisericii catolice (inchiziția) și războaiele mondiale. Hitler și ambiția lui de a decima poporul „Ales” și de a face o UE timpurie, a adus la masa bogaților pe bolșevici și pe un alt barbar, numit Stalin.

  2. Foarte mult mi-a povestit mama, dumnezeu sa ierte .Când mă mai plângeam ca mi-i greu,ea imi spunea: nu-l scârbiti pe dumnezeu, voi nu ați îndurat foamea.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here