Până acum era doar așa: un erou sau un martir, de care e plină istoria, apărea atunci când viața sau moartea sa îl recomandau ca atare, prin slujirea unui ideal sau credințe, și e inutil de precizat rolul său exemplar în cele două, desfășurările de evenimente, viața, și evenimentul, moartea. Era simplu, cu toții o știam, pentru că era de la sine înțeles. De la americani, zilele astea, am învățat cu totul altceva: eroul sau martirul poate fi chiar și un infractor, fără nimic exemplar în timpul vieții, în sensul idealurilor sau vreunei credințe, ba dimpotrivă, și fără nicio contribuție la moartea sa, declarată de alții în urma sa eroică.
În afară de „sexworkerițele”, care s-au așezat de data asta în „spirit”, și alte „bâzdâgânii” globaliste, ce s-au solidarizat printr-o piață civică din București, pentru că sigur nu aveau altceva mai bun de făcut, românii au privit cu indignare înmormântarea regală a unui infractor în America. Semn că nu ne-am pierdut, cu totul, mințile.
În august 2016, tânărul Tony Timpa din orașul Dallas, statul Texas, a sunat la 911 (urgențe) cerând ajutor: rămăsese fără medicamente pentru afecțiunile sale, schizofrenie și depresie. Un echipaj de poliție se prezintă și – pentru un motiv care rămâne neprecizat în relatarea incidentului – procedează la imobilizarea lui Tony Tampa, care a fost plasat cu fața în jos pe un teren gazonat și apăsat cu putere pentru un timp de circa 15-20 de minute. Timpa a murit. El era de rasă „caucaziană”, adică albă.
În 2020, dacă putem avea îndrăzneala să țintim către obiectivitate și realism, realizăm că interpretarea faptelor prin care afroamericanul George Floyd a murit ca un casus belli antirasist e una arbitrară. Pentru că mobilizarea antirasistă nu a fost motivată de incident în sine (nu s-a întâmplat în cazul pe care vi l-am redat anterior), ci de modul în care a fost interpretat. Că acel polițist, în afară de a fi o brută, ar fi fost și un rasist, nu există nicio dovadă sau mărturie, pe care presa nu ar fi întârziat să o etaleze, în aceste condiții. Există numeroase dovezi de comportament brutal și abuziv. Deci, este logic să tragem concluzia că și un alb în locul lui George Floyd ar fi putut avea aceeași soartă, ajuns în „compania” unui criminal ascuns sub o uniformă.
Și atunci? Și atunci rămâne spectacolul unei Americi smintite, sălbatice, penibile și mizerabil de ipocrite. O Americă ce produce eroi naționali cu singurul merit de a fi murit „eroic”, iar acest merit …nu este al lor. Un „erou” care nu e judecat după faptele sale pozitive, ci după erorile criminale ale altuia. Cum poate fi cineva „erou” dacă nu a făcut, personal, nimic pentru a se înscrie în această categorie, și asta nici măcar în momentul tragic al sacrificării.
Dar America zilelor astea demonstrează că trăim în epoca post-adevăr: veridicitatea a fost înlocuită cu PR-ul, cu prezentarea publică a faptelor, și nu cu redarea faptele în sine, în natura lor, iar gândirea cu percepția și senzația. Iar de aici începe nebunia, totul devine posibil…
Avem un infractor în sicriu poleit cu aur, un întreg popor căruia media îi aduce lacrimile pe obraz, mulțime de cetățeni albi care se asociază benevol cu fapta unui psihopat alb și se declară vinovați, albi spălați pe creier care cad în genunchi și își cer iertare celor de culoare pentru vina de a fi albi pupându-le încălțările. Manipulare, nebunie, spectacol grotesc. Rațiunea exilată fără drept de apel. Specificul „show off” american devenit singurul mod de exprimare, un mod de viață. Primarul Mineapolisului, agățat de sicriu, ca să nu se prăbușească de durere, vărsând lacrimi de crocodil …pentru un infractor, proclamat „cel mai bun fiu” al poporului. Jon Biden, candidatul democrat la președinția primei nebunii mondiale, SUA, cade și el în genunchi pentru voturi în fața coșciugului aurit, cerându-și, în lacrimi, iertare. Care o fi fost vina sa, în afara fățărniciei?
Soția eroului național joacă același joc infect al ipocriziei: nu își mai văzuse soțul de 6 ani, după ce o părăsise lăsând-o singură cu o fiică de trei luni, dar acum țipă pentru că a murit „eroul”, că a rămas fără posibilități de supraviețuire, deși 6 ani nu primise nimic de la soțul de nimic, ajuns acum martir. Dar și această schemă are efect: americanii, cuprinși de sindromul „omului alb cel rău”, fac donații de 20.000.000 de dolari pentru sărmana văduvă a „eroului național”. Falsitatea cuprinde totul, adevărul obiectiv e uitat sub genunchiul unui polițist dezaxat care s-a întâmplat să fie alb peste grumazul unui infractor care s-a întâmplat să fie negru. Universitatea Massachusetts a înființat o bursă cu numele George Floyd, pentru că, în acel moment, în care și-a dat ultima suflare, infractorul a căpătat și merite academice deosebite.
„Despre morți numai de bine”, spune o vorbă românească. Dar ce se poate spune de bine despre George Floyd?! Faptul că a murit așa cum a făcut-o e vreun merit de-al său?! Nu. Martirul are, în schimb, o istorie personală cu arestări pentru jaf armat, trafic și consum de droguri și altele, inclusiv tâlhărirea unei femei însărcinate.
Da, a murit un om, și în condiții foarte tragice. Dar nimeni nu ar putea spune că s-a întâmplat „pentru simplu fapt că era negru”, parafrazând o explicație popularizată de aceleași mijloace media pentru întâmplările dramatice sau tragice prin care au trecut evreii în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, „pentru simplu fapt că erau evrei”.
Personal, cred că faptul că Floyd era negru nu a avut nici cea mai mică relevanță față cu comportamentul cel puțin abuziv al polițistului, dar că era masiv și avea o înfățișare „fioroasă” da. De altfel, ceea ce pare să scape mediei, printre alte informații care ar putea atârna în balanță, în cazul în care echiulibrul ar putea juca un rol aici, este că acel polițist avea un partener asiatic și mulți colegi negri. Prin urmare, dacă ar fi manifestat prejudecăți rasiale, mai ales cu această ocazie acestea ar fi ieșit la iveală, ar fi erupt public.
În final, rămâne o singură concluzie: totul are ca punct de plecare și deci este o altă nebunie media, una dintre cele mai mari, speculată în sensul detronării lui Trump din fruntea statului, președinte tradiționalist și conservator asociat, de aceeași media, cu „rasismul sistemic”.
Toate acestea dau măsura puterii de influențare, de înnebunire, în realitate, pe care o are media astăzi, ca și social-media, și îmi amintesc de filmul Network, din 1976, care parcă a prevestit totul. Iată un monolog esențial pentru a înțelege:
„Televiziunea nu e adevărul! Televiziune e o drăcovenie de parc de distracții, un circ, un carnaval!… Asta e nebunie generală, maniacilor! Voi, oamenii, sunteți reali, noi suntem o iluzie!”
Modelul american a pierdut mult din strălucirea și vigoarea începuturilor. Fondat pe o dezvoltare infinită, astăzi trebuie să constate că nu mai există nici un fel de progres. Doar se preface cu disperare c-ar mai fi real. Folosește controlul asupra mijloacelor de comunicare pentru a produce imaginea dezvoltării; de fapt, singura producție care crește este cea a imaginii. Se impune – fără îndoială – o schimbare. Numai că nu este o strategie alternativă, atât democrații cât și republicanii fiind fațete ale aceleiași monede. Iar cei care dețin puterea nu dau vreun semn că reușesc să reziste tentației de-a folosi forța.
Incidentul care a declanșat revoltele pare să fie un scenariu planificat, în ”interiorul” căruia se desfășoară ”faptele”, astfel încât masa observatorilor ”calificați” să știe imediat ”de partea cui să fie”.
Nu doresc să lansez în spațiul public predicții care nu-și au rostul. Cu atât mai mult cu cât am acces doar la surse de informare externe. Dar ceea ce rămâne, ceea ce se sedimentează după citirea diferitelor analize/articole/expuneri, este o stare de pregătire pentru război, un război ce dă impresia ca fiind un eveniment iminent, inevitabil. Și care se va produce în cu totul altă parte, care nu va putea rămâne limitat și local, deoarece adversarii SUA sunt deja globali. La aceștia se mai adaugă și cei interni împreună cu interesele lor. Dacă – încă – nu s-a confirmat așa ceva, este pentru că bancherii -după toate probabilitățile – au calculat că pe moment acest conflict armat le-ar aduce mai multe dezavantaje, decât avantaje. E o idee care contrariază probabil, dar mi-amintesc că a fost rostită cu o ușurință extraordinară de președintele ”Lumii Libere”, la declanșarea conflictului cu Iranul în urma uciderii generalului-simbol Soleimani.